Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Arată-mi transferurile.
Atunci am văzut pentru prima dată frica pe chipul nurorii mele.
Cristina își strânse brațele la piept.
— Mihai, chiar vrei să facem asta acum? De Crăciun? În fața copiilor?
— Nu vreau să facem nimic. Vreau doar să-mi arăți că i-ai trimis mamei cei 1.500 de lei în fiecare lună.
— Ți-am spus că am făcut-o.
— Atunci durează două minute să-mi arăți.
Cristina nu se mișcă.
Mihai se uită la ea câteva secunde.
— Cristina… unde sunt banii?
Nora mea își luă telefonul din geantă.
— Poate am ratat câteva luni.
— Câte?
— Nu mai știu.
— Deschide aplicația.
Cristina ezită, apoi făcu ce-i ceruse.
Mihai luă telefonul și începu să verifice.
O lună.
Două.
Șase.
Un an.
Îl priveam cum derulează și cum expresia i se schimbă cu fiecare secundă.
În cele din urmă, lăsă telefonul pe masă.
— Nu există niciun transfer.
Cristina nu mai spuse nimic.
— Nici măcar unul, continuă Mihai. Unde sunt banii?
Ea își coborî privirea.
— I-am folosit.
Am simțit că nu înțeleg.
— Ce bani ai folosit? întrebă Mihai.
— Banii pe care îi puneai deoparte pentru mama ta.
— Timp de trei ani?
Cristina încuviință.
Mihai făcu repede socoteala.
— Asta înseamnă peste 50.000 de lei.
— Nu i-am luat pe toți odată!
— Nu te-am întrebat cum i-ai luat. Te-am întrebat unde sunt.
Cristina începu să plângă.
— La început am avut niște cheltuieli. Apoi mi-am spus că pun banii înapoi luna următoare.
— Și?
— N-am mai reușit.
Mihai o privea de parcă nu o mai recunoștea.
— Și în fiecare lună eu te întrebam dacă ai făcut transferul.
Cristina tăcea.
— Iar tu îmi spuneai „da”.
— Mihai…
— În fiecare lună, Cristina!
Copiii se opriseră din desfăcut cadourile.
Am văzut-o pe nepoata mea uitându-se speriată spre părinții ei.
— Gata, am spus. Nu în fața copiilor.
Mihai respiră adânc și își coborî vocea.
Apoi se uită din nou în jurul bucătăriei.
La geamul vechi.
La găleata pusă sub locul unde picura acoperișul.
La soba în care ardeau doar două bucăți de lemn.
La masa mea de Crăciun.
— Mamă… de cât timp trăiești așa?
Am încercat să zâmbesc.
— Mă descurc.
— Nu te-am întrebat dacă te descurci.
M-am uitat spre mâinile mele.
— Iarna e mai greu.
Mihai își trecu palma peste față.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că ai familia ta.
— Și tu ce ești?
N-am știut ce să-i răspund.
Mihai se așeză lângă mine.
— Eu credeam că ai în fiecare lună pensia și încă 1.500 de lei de la mine.
— N-am știut nimic despre banii ăștia, mamă.
Atunci fiul meu își coborî capul.
— Trei ani…
Apoi mă privi.
— Trei ani am crezut că sunt un fiu bun pentru că trimiteam bani pe care nici măcar nu verificam dacă îi primești.
— Mihai, nu te învinovăți.
— Ba da, mamă. Trebuia să vin aici. Trebuia să văd.
Cristina se apropie.
— Știu că am greșit. O să pun banii înapoi.
Mihai se ridică.
— Nu este doar despre bani.
— Atunci despre ce?
El arătă spre mine.
— Despre faptul că ai știut că mama mea nu primește nimic. Și ai lăsat-o să trăiască așa.
Cristina își șterse lacrimile.
— Mama ta n-a cerut niciodată nimic. De fiecare dată spunea că se descurcă.
— Pentru că este prea mândră să ceară!
— Și eu aveam nevoie de bani!
— Atunci trebuia să-mi spui mie. Nu să-i iei pe ai ei și să mă minți trei ani.
Cristina tăcu.
Eu nu voiam ca familia fiului meu să se destrame în bucătăria mea.
— Mihai, ajunge. E Crăciunul.
El se uită la mine.
— Tocmai pentru că e Crăciunul, mamă.
Apoi se întoarse spre Cristina.
— Mergem acasă. Discuția asta nu s-a terminat.
Înainte să plece, Mihai mă întrebă:
— Ce-ți trebuie?
— Nimic.
Pentru prima dată, nu mă mai lăsă să scap cu răspunsul acela.
— Mamă, ce-ți trebuie?
M-am uitat spre sobă.
— Poate niște lemne.
Mihai închise ochii o clipă.
După nici o oră se întoarse singur.
Avea portbagajul plin.
Pâine, carne, fructe, cozonac și medicamente.
Dar nu sacoșele m-au făcut să plâng.
A intrat, și-a scos geaca și a mai pus câteva lemne pe foc.
Apoi s-a așezat lângă mine.
— În seara asta rămân aici.
— Dar copiii?
— Sunt cu mama lor. Mâine vin din nou să te vadă.
Am stat mult timp de vorbă.
Nu despre bani.
Despre ultimii ani.
I-am povestit despre acoperiș.
Despre iernile în care făceam economie la lemne.
Despre zilele în care mi-ar fi plăcut să vină pur și simplu să bem o cafea împreună.
Mihai asculta fără să mă întrerupă.
După sărbători, lucrurile s-au schimbat repede.
În primul rând, mi-a deschis un cont separat, la care numai eu aveam acces.
Nu mai exista niciun intermediar.
Apoi a venit cu doi meseriași.
Mi-au reparat acoperișul, au schimbat geamul din bucătărie și au pus soba la punct.
Dar între Mihai și Cristina lucrurile nu s-au reparat atât de ușor.
Nu au divorțat a doua zi și nici nu s-au certat în fața copiilor.
Au încercat câteva luni să-și salveze căsnicia.
Cristina a recunoscut în cele din urmă că folosise banii pentru propriile cheltuieli și că, după primele luni, minciuna devenise tot mai greu de recunoscut.
A început să returneze banii.
Dar pentru Mihai problema nu mai era suma.
Era faptul că, timp de trei ani, o întrebase dacă transferase banii, iar ea îl privise în ochi și îl mințise.
Câteva luni mai târziu, s-au despărțit.
Eu nu m-am bucurat.
Cristina rămânea mama nepoților mei și n-am vrut niciodată ca aceștia să fie prinși între adulți.
Dar ceva bun s-a născut din toată durerea aceea.
Mi-am primit fiul înapoi.
Nu banii lui.
Pe el.
A început să vină aproape în fiecare duminică.
Uneori cu copiii, alteori singur.
Mai repara câte ceva prin curte, apoi ne așezam la masă.
În primăvara următoare, a venit într-o dimineață și m-a găsit făcând cafeaua.
S-a așezat pe scaunul pe care stătuse în acel Crăciun.
— Mamă, știi ce mă doare cel mai tare?
— Ce, mamă?
— Că eu eram convins că am grijă de tine.
I-am pus ceașca în față.
— Ai avut grijă cum ai știut.
— Nu. Am trimis bani și am crezut că asta e suficient.
I-am atins mâna.
— Atunci vino mai des. Cafeaua costă mai puțin.
A început să râdă.
Și am râs și eu.
În Crăciunul următor, casa era caldă.
Acoperișul nu mai picura.
Nepoții împodobeau bradul, iar Mihai era în bucătărie și încerca să-mi fure o bucată de cozonac înainte să pun masa.
M-am prefăcut că-l cert.
Pentru câteva clipe, l-am văzut din nou așa cum fusese când era copil.
Nu mai conta cât câștiga.
Nu mai conta cât putea să-mi trimită în fiecare lună.
De data aceasta, când m-am așezat la masa de Crăciun, nu m-am uitat la câtă mâncare era pe ea.
M-am uitat la scaunul de lângă mine.
Nu mai era gol.