Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu credea că peste cinci zile avea să se întoarcă la aceeași casă, aceeași soție și aceeași viață pe care le lăsase în urmă.
Se înșela.
Am pus-o pe Sofia în pătuț cât mi-am terminat bagajele. N-am luat jumătate de casă după mine. Doar lucrurile de care aveam nevoie pentru câteva zile.
Apoi am sunat-o pe mama.
— Mamă, putem veni la tine?
— S-a întâmplat ceva?
M-am uitat la Sofia.
— Nu. Dar am nevoie de puțină vacanță.
Mama a tăcut o secundă.
— Vino.
Înainte să plec, am strâns lucrurile mele și ale Sofiei, dar atât.
Nu am spălat cămășile lui Radu care așteptau în coș.
Nu i-am pregătit mâncare pentru întoarcere.
Nu am făcut cumpărăturile săptămânale.
Nu am schimbat lenjeria.
Nu am făcut ordine în urma lui.
Pentru prima dată după mult timp, am avut grijă doar de mine și de copilul meu.
Am lăsat un bilet pe masa din bucătărie:
„Și noi suntem în vacanță. Ne vedem când ne întoarcem.”
Apoi am plecat.
La mama am găsit ceva ce nu mai avusesem de trei luni.
Ajutor.
În prima seară, după ce am hrănit-o pe Sofia, mama a luat-o în brațe.
— Du-te și dormi.
— Dar dacă plânge?
— Am crescut și eu un copil, Ioana.
Am dormit aproape patru ore fără să mă trezesc.
Patru ore.
Când am deschis ochii, pentru câteva secunde nici nu știam unde sunt.
Telefonul avea deja fotografii de la Radu.
Piscină.
Mare.
Un pahar rece lângă șezlong.
„Uite ce frumos e!”
I-am răspuns simplu:
„Distracție plăcută.”
A doua zi m-a sunat.
— Ce faceți fetele mele?
— Suntem bine.
— Sofia?
— Tocmai a adormit.
— Vezi? V-am spus că cinci zile trec imediat.
Am zâmbit.
— Sigur.
Nu i-am spus unde eram.
Nici nu m-a întrebat.
În a patra zi, mama m-a privit peste ceașca de cafea.
— Și ce faci când se întoarce?
— De data asta nu mă întorc înainte să înțeleagă.
Radu a ajuns acasă duminică seara.
Eu eram încă la mama.
Prima dată m-a sunat la 19:12.
N-am răspuns.
Apoi din nou.
La 19:16.
La 19:20.
În cele din urmă, am primit mesaj:
„Ioana, unde sunteți?”
După alte câteva minute:
„Ai plecat undeva cu Sofia?”
Și apoi:
„Ce înseamnă biletul ăsta?”
Am așteptat puțin înainte să răspund.
„Suntem și noi în vacanță.”
Telefonul sună imediat.
De data aceasta am răspuns.
— Ce înseamnă că sunteți în vacanță? întrebă Radu.
— Exact ce ai înțeles.
— Unde ești?
— La mama.
Îl auzeam plimbându-se prin apartament.
— Și când vii?
— Nu știu.
Tăcere.
— Cum adică nu știi?
— Radu, tocmai te-ai întors dintr-o vacanță de cinci zile fără soție și fără copil. Cred că supraviețuiești singur câteva zile.
— Dar mâine merg la serviciu.
Am zâmbit.
— Știu.
— N-am nimic de mâncare.
— Există magazin.
— Cămășile mele sunt în coș.
— Există mașină de spălat.
Tăcere.
— Ioana…
— Ce?
— Faci asta ca să-mi dai o lecție?
— Nu. Pur și simplu nu muncesc, Radu. Ai uitat?
N-a mai spus nimic.
În următoarele două zile, mesajele au devenit din ce în ce mai interesante.
„La ce program spăl cămășile?”
„Unde ținem detergentul?”
„Mai avem cafea?”
„Cum scoți pata asta?”
„Când se ridică gunoiul?”
La ultima întrebare chiar am râs.
După trei zile m-am întors acasă cu Sofia.
Radu ne aștepta.
Nu era casa distrusă și nici nu arăta ca după război.
Dar diferența se vedea.
Pe uscător erau cămăși puse strâmb.
În bucătărie erau două cutii de mâncare comandată.
Un teanc de haine curate aștepta pe canapea.
Radu părea mai puțin odihnit decât atunci când plecase în Antalya.
— Bună, spuse.
— Bună.
Se apropie imediat de Sofia.
— Mi-a fost dor de voi.
O luă cu grijă în brațe.
Apoi se uită la mine.
— Și ție îți datorez niște scuze.
— Te ascult.
— Am fost un idiot.
— Asta e un început.
— Am văzut câte lucruri făceai fără să observ.
Arătă spre bucătărie.
— Ajungeam acasă și mâncarea exista. Cămășile erau curate. Frigiderul era plin. Casa era în ordine. Eu credeam că toate astea sunt… pur și simplu acolo.
— Nu apar singure.
— Știu acum.
Am luat-o pe Sofia din brațele lui.
— Nu, Radu. Încă nu știi.
Mă privi surprins.
— Ai stat singur trei zile. Ai spălat niște haine și ai comandat mâncare. Dar ai dormit toată noaptea. Ai făcut duș când ai vrut. Ai ieșit din casă fără să pregătești un copil timp de jumătate de oră.
Nu răspunse.
— Tu încă nu știi cum arată ziua mea.
Radu dădu încet din cap.
— Atunci arată-mi.
— Nu. O să afli singur.
— Cum?
— Sâmbătă.
— Ce e sâmbătă?
— Ziua mea liberă.
Radu clipi.
— Ziua ta liberă?
— Exact. Plec dimineață și mă întorc după-amiază. Sofia rămâne cu tine.
Pentru prima dată, expresia lui se schimbă.
— Singur?
— Este fiica ta.
— Știu, dar…
— Dar ce?
Radu înghiți în sec.
— Nimic. Mă descurc.
Sâmbătă, la nouă dimineața, am hrănit-o pe Sofia și mi-am luat geanta.
— Scutecele sunt acolo. Hăinuțele aici. Laptele este pregătit. Restul descoperi tu.
— Unde mergi?
— La o cafea. Poate la coafor. Poate stau două ore și mă uit la pereți. Încă nu m-am hotărât.
Radu zâmbi jenat.
— Distracție plăcută.
— Mulțumesc. Am nevoie de o pauză.
A înțeles ironia.
Când m-am întors după șase ore, am auzit-o pe Sofia înainte să deschid bine ușa.
Nu plângea.
Râdea.
Radu stătea pe canapea cu ea în brațe.
Avea un prosop mic pe umăr și o pată de lapte pe tricou.
Părul îi era vraiște.
Pe măsuță erau două biberoane, șervețele și o jucărie.
M-a privit de parcă mă întorsesem după o lună.
— Bună.
— Bună. Cum a fost vacanța?
Radu începu să râdă.
— Retrag tot ce am spus.
Mi-am lăsat geanta jos.
— Tot?
— Absolut tot.
Apoi deveni serios.
— A adormit douăzeci de minute. Douăzeci. De fiecare dată când credeam că pot să fac ceva, începea să plângă. Am încălzit laptele prea tare, apoi prea puțin. Am schimbat-o și după cinci minute a trebuit s-o schimb iar.
— Sună relaxant.
— Ioana…
Am început să râd.
A râs și el.
Apoi îmi întinse copilul, dar se opri.
— Stai. Tu ai fost plecată șase ore. Mai stau eu cu ea.
Replica aceea a valorat mai mult decât toate scuzele.
În seara aceea ne-am așezat la masă.
Nu cu reproșuri.
Cu o foaie și un pix.
Am împărțit lucrurile.
Baia copilului.
Cumpărăturile.
Rufele.
Gătitul.
Curățenia.
Și, cel mai important, timpul liber.
Radu avea nevoie de timp pentru el.
Dar și eu aveam.
În lunile următoare nu s-a transformat într-un soț perfect peste noapte.
Uneori uita.
Uneori trebuia să-i amintesc.
Dar nu mi-a mai spus niciodată că „stau acasă”.
Într-o seară, câteva luni mai târziu, am ieșit din duș și am găsit sufrageria liniștită.
Radu adormise pe canapea.
Sofia dormea pe pieptul lui, cu un pumn mic strâns în cămașa lui.
Pe măsuță era un biberon gol.
M-am apropiat să iau copilul.
Radu deschise un ochi.
— Las-o.
— Ești sigur?
— Da. Tu du-te și dormi.
Am rămas o clipă uitându-mă la ei.
În urmă cu doar câteva luni, Radu credea că eu eram în vacanță pentru că stăteam acasă cu copilul nostru.
Acum știa diferența.
O vacanță se termină după cinci zile.
Să fii părinte nu se termină niciodată.