Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
M-am uitat la semnătura lui Radu.
Nu aveam cum s-o confund.
Aceeași literă „R” înclinată, aceeași linie lungă la final.
— Tu ai semnat?
Radu deschise gura, dar nu spuse nimic.
— Te-am întrebat ceva.
— Mara… pot să explic.
Am pus documentul pe masă.
Nu Viorica mă speriase.
Nici hârtia.
Ci faptul că bărbatul cu care dormeam în același pat acceptase ceva care îmi putea schimba viața fără să mă întrebe.
— Explică.
Viorica interveni imediat:
— Ce atâta tragedie? E doar un angajament între oameni. Nimeni nu-ți cere luna de pe cer.
Am întors documentul spre ea.
— Atunci de ce este numele meu aici?
Tăcu.
— Și de ce scrie că trebuie să vă asigur inclusiv locuință, chiar dacă eu și Radu nu mai suntem împreună?
Ilie își ridică privirea din farfurie.
Radu își frecă palmele.
— Mama a zis că e doar o formalitate.
— Și tu ai semnat-o?
— Da, dar…
— Fără să-mi spui?
— Urma să discutăm.
Am râs scurt.
— Când? Înainte sau după ce mama ta îmi punea pixul în mână?
Viorica lovi masa cu palma.
— Nu mai face atâta teatru! Noi îmbătrânim. Trebuie să știm și noi că nu ne aruncă nimeni în stradă.
— Aveți apartamentul vostru.
— Și ce dacă?
— Atunci de ce trebuie să vă garantez eu locuință?
Pentru o fracțiune de secundă, Viorica se uită spre Radu.
Am văzut.
Și atunci am înțeles că hârtia nu era tot planul.
— Ce mai este?
Nimeni nu răspunse.
— Radu, ce nu mi-ai spus?
Soțul meu se albi la față.
Viorica își luă geanta.
— Ilie, hai să plecăm.
— Nu.
Vocea mea îi opri pe amândoi.
— Nu pleacă nimeni până nu aflu de ce ați venit aici cu documentul ăsta.
Ilie își șterse gura cu șervețelul.
— Viorica…
— Să nu îndrăznești! îl repezi ea.
Atunci m-am întors spre socrul meu.
— Domnule Ilie, ce se întâmplă?
Bărbatul oftă.
— Vor să vindem apartamentul.
Viorica se întoarse furioasă.
— Nu era treaba ta să-i spui!
Am rămas nemișcată.
— De ce vreți să-l vindeți?
Ilie se uită spre fiul lui.
— Radu vrea să deschidă un service auto.
Mi-am întors capul spre soțul meu.
Știam că vorbea de ceva vreme despre o afacere.
Nu știam însă nimic despre asta.
— Continuă, i-am spus lui Ilie.
— Viorica vrea să vindem apartamentul și să-i dăm lui Radu o mare parte din bani pentru service.
— Ilie, termină!
Pentru prima dată, socrul meu ridică vocea.
— Nu, femeie! Ajunge! Tu ai făcut planurile, tu le explici acum!
Apoi se uită la mine.
— După ce vindem apartamentul, noi urma să ne mutăm aici.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Aici?
— Doar până se pune Radu pe picioare cu afacerea, interveni Viorica.
Am privit-o.
Apoi m-am uitat la document.
„Asigurarea unei locuințe.”
Dintr-odată, toate piesele se legau.
Întrebările Vioricăi din ultimele luni.
De ce avem nevoie de două dormitoare.
De ce camera Dariei este atât de mare.
Dacă balconul poate fi închis.
De ce nu schimbăm canapeaua din sufragerie cu una extensibilă.
Nu fusese curiozitate.
Își măsura viitoarea casă.
— Cât timp? am întrebat.
Radu se ridică.
— Mara, nu era decis nimic.
— Cât timp, Radu?
— Până merge service-ul.
— Un an? Doi? Cinci?
N-a răspuns.
Ilie spuse încet:
— Viorica vorbea despre mutarea definitivă.
Am simțit cum mi se răcește tot corpul.
— Deci să înțeleg bine.
M-am ridicat și eu.
— Părinții tăi își vând apartamentul. Îți dau ție banii pentru afacere. Apoi vin să locuiască în apartamentul meu. Iar eu semnez că îi găzduiesc și îi îngrijesc chiar dacă noi doi ajungem să divorțăm.
— Când o spui așa…
L-am privit nevenindu-mi să cred.
— Cum altfel vrei s-o spun?
Viorica împinse pixul din nou spre mine.
— Oricum dramatizezi. Semnează și terminăm discuția.
Am luat foile.
Pentru o clipă, ea chiar a crezut că o să semnez.
În schimb, am rupt documentul în două.
Viorica sări de pe scaun.
— Ce faci?!
L-am rupt încă o dată.
— Vă dau răspunsul.
— N-ai dreptul să faci asta!
— Atunci mai tipăriți unul. Tot nu-l semnez.
Am lăsat bucățile pe masă.
Radu se apropie.
— Mara, hai să discutăm mâine, când ne calmăm.
— Eu sunt foarte calmă.
Și chiar eram.
Nu mai simțeam furia de la început.
Simțeam doar o limpezime rece.
— Ai semnat un plan prin care părinții tăi urmau să intre în casa mea fără să mă întrebi. Ai acceptat banii lor pentru o afacere pe care nici măcar nu mi-ai spus că vrei s-o începi. Și ai stat aici așteptând ca mama ta să mă preseze să semnez.
— Nu am acceptat încă niciun ban.
— Dar ai acceptat planul.
Radu tăcu.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam că o să spui nu.
Replica lui m-a lovit mai tare decât toate celelalte.
— Deci nu voiai acordul meu. Voiai să mă pui în fața faptului împlinit.
— Credeam că, odată ce înțelegi situația…
— Mă obișnuiesc?
Radu își coborî privirea.
Viorica își puse geanta pe umăr.
— Hai, Radu. Las-o cu apartamentul ei. Dacă pentru ea niște pereți sunt mai importanți decât familia…
M-am uitat la soțul meu.
Așteptam un singur lucru.
Să-i spună mamei lui:
„Ajunge.”
În schimb, Radu își luă geaca.
— Poate e mai bine să dorm la ai mei câteva zile.
Atunci s-a rupt ceva în mine.
Nu căsnicia.
Iluzia pe care o avusesem despre ea.
M-am dat la o parte din dreptul ușii.
— Da. Cred că e mai bine.
A doua zi dimineață am schimbat încuietoarea.
Apoi am discutat cu un avocat.
Mi-a confirmat ceea ce bănuiam deja: un proiect de document pe care eu nu îl acceptasem și nu îl semnasem nu mă transforma peste noapte în îngrijitoarea socrilor mei.
Dar problema nu mai era hârtia.
Era intenția din spatele ei.
Radu s-a întors după patru zile.
A venit singur.
— Putem vorbi?
L-am lăsat să intre.
Părea că nu dormise prea bine.
— Mama m-a împins în toată povestea asta, începu el.
— Mama ta ți-a ținut mâna când ai semnat?
Tăcu.
— Nu.
— Atunci nu da vina doar pe ea.
Radu se așeză.
Mi-a povestit tot.
Voia într-adevăr să deschidă un service auto. Părinții lui promiseseră să-i dea bani după vânzarea apartamentului.
Viorica venise apoi cu soluția pentru propria lor locuință:
Se mutau la noi.
— Eu am crezut că va fi temporar, spuse Radu.
— Și de ce n-ai venit să-mi spui?
— Pentru că…
Se opri.
— Spune.
— Pentru că știam că n-ai fi de acord.
— Exact.
— M-am gândit că după o vreme te vei obișnui cu ideea.
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
„Te vei obișnui.”
Nu „vom hotărî împreună”.
Nu „îți voi cere părerea”.
El hotărâse deja.
Eu trebuia doar să mă obișnuiesc.
Atunci am știut că nu mai era nimic de reparat.
Două luni mai târziu am început procedurile de divorț.
Viorica le-a spus tuturor rudelor că mi-am distrus familia „din cauza unei hârtii”.
Dar hârtia aceea nu distrusese nimic.
Doar îmi arătase ce se întâmpla în căsnicia mea atunci când eu nu eram în cameră.
Ilie mi-a trimis, câteva săptămâni mai târziu, un singur mesaj:
„Ai făcut bine că nu ai semnat.”
Nu i-am răspuns.
Dar am păstrat mesajul.
Astăzi, Daria are opt ani.
Radu o vede regulat și, spre surprinderea mea, după divorț a devenit un tată mai prezent decât fusese înainte.
Viorica nu mai intră în apartamentul meu și nu mai hotărăște nimic despre viața mea.
Iar apartamentul?
A rămas exact ceea ce fusese de la început.
Casa mea.
Uneori mă gândesc la seara aceea și la pixul pe care Viorica îl împingea atât de sigură spre mine.
Era convinsă că mai trebuia doar o semnătură.
Nu știa că, în clipa în care am văzut semnătura soțului meu deja pusă pe hârtie, decizia mea fusese luată.
Nu să semnez.
Ci să nu mai las pe nimeni să-mi hotărască viitorul în locul meu.