Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— …este adevărata proprietară a acestei vile.
Pentru câteva secunde, în salon nu s-a mai auzit nimic.
Bianca îl privea pe Victor de parcă vorbise într-o limbă străină.
Apoi izbucni într-un râs scurt.
— Ce prostie mai e și asta?
Victor nu zâmbi.
— Nu este nicio prostie.
Deschise dosarul.
— Vila îi aparține doamnei Elena Mureșan.
Bianca se întoarse spre mine.
— Ei?
Am rămas în scaunul meu rulant și am privit-o.
— Este adevărat.
— Imposibil.
— De ce?
— Pentru că Mihai mi-a spus că vila este a familiei lui.
Mihai era soțul Biancăi și nepotul răposatului meu soț, Radu.
După accidentul în care îl pierdusem pe Radu, eu petrecusem ani întregi prin spitale și centre de recuperare.
În perioada aceea, Mihai începuse să se ocupe de multe dintre problemele familiei.
Îi permisesem să administreze vila temporar.
Temporar.
Numai că, odată cu trecerea anilor, el și Bianca începuseră să se comporte de parcă acea casă le aparținea.
Victor scoase câteva copii din dosar.
— După moartea soțului doamnei Mureșan, drepturile asupra proprietății au fost clarificate prin succesiune. Doamna Elena Mureșan a rămas proprietara vilei.
Bianca se înroși.
— Atunci cum am locuit noi aici atâția ani?
— Pentru că doamna Mureșan v-a permis.
Replica lui Victor o lovi exact unde trebuia.
Bianca privi în jur.
La candelabru.
La scara din lemn.
La invitații cărora le povestise toată seara despre „casa ei”.
— Nu cred.
Victor îi întinse o copie.
— Nu este nevoie să mă credeți. Puteți verifica.
Bianca smulse foaia și începu să citească.
Cu fiecare rând, expresia i se schimba.
— Mihai știe despre asta?
— Da, răspunse Victor.
Bianca ridică brusc capul.
— Știa?!
— Știa foarte bine în ce condiții putea folosi proprietatea.
Am văzut furia din ochii ei.
Pentru prima dată în seara aceea nu mai era îndreptată spre mine.
Scoase telefonul.
— Îl sun acum.
— Poți să-l suni, am spus. Dar înainte vreau să terminăm noi două discuția.
Bianca se uită la mine.
— Ce discuție?
Mi-am privit lucrurile încă împrăștiate pe podea.
Ospătarul care încercase mai devreme să mă ajute se aplecă și le strânse.
I-am zâmbit.
— Mulțumesc.
Apoi m-am întors spre Bianca.
— Ai vrut să mă dai afară.
— Eu nu știam cine ești.
Am rămas câteva secunde privind-o.
— Asta este apărarea ta?
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai spus.
Victor rămase lângă mine.
— Dacă aș fi fost doar o femeie venită de la un centru de recuperare, atunci era în regulă să mă lași pe podea?
Bianca nu răspunse.
— Dacă vila nu era a mea, atunci meritam să fiu umilită?
— Elena…
Era prima dată când îmi spunea pe nume fără acel ton disprețuitor.
— Nu.
Mi-am îndreptat spatele în scaun.
— Acum mă asculți tu.
Câțiva invitați încercară discret să se retragă.
— Vă rog să rămâneți, spuse Victor calm. Evenimentul nu s-a terminat.
Bianca îl privi furioasă.
— Nu poți decide tu asta.
— Nu eu decid.
Victor se uită spre mine.
Atunci toate privirile s-au întors spre mine.
Mi-am pus fotografia veche înapoi în geantă.
— Am venit în seara asta pentru că de câteva luni aflu lucruri care nu-mi plac.
Bianca păli.
— Ce lucruri?
— Că această vilă este prezentată drept proprietatea ta. Că organizezi evenimente aici fără să mă întrebi. Că ai început renovări și ai schimbat contracte fără acordul meu.
— Mihai s-a ocupat de toate!
— Știu.
— Atunci vorbește cu el!
— O să vorbesc.
Victor scoase o altă mapă.
— Tocmai de aceea am venit și eu în această seară.
Bianca privi mapa și făcu un pas înapoi.
— Ce mai e?
— Notificarea prin care dreptul vostru de a folosi această proprietate este retras.
— Poftim?!
Am răspuns eu:
— Vreau casa înapoi.
Bianca izbucni:
— Nu poți face asta! Noi locuim aici!
— Ați locuit aici cu acordul meu.
— Aici este casa noastră!
— Nu, Bianca.
Am privit-o drept în ochi.
— Este casa mea. Exact cum mi-ai spus tu acum câteva minute.
Cineva dintre invitați trase brusc aer în piept.
Bianca se uită spre oamenii din jur și păru să-și amintească abia atunci că toată scena avea martori.
— Elena, putem discuta în privat.
— Când eram pe podea nu te deranja publicul.
Nu mai avu replică.
Victor interveni:
— Nu vă cere nimeni să plecați în seara aceasta. Există o procedură și va fi respectată. Dar de astăzi nu mai puteți organiza evenimente, face modificări sau prezenta această proprietate ca fiind a dumneavoastră.
Bianca strânse telefonul în palmă.
— Mihai o să rezolve.
— Mihai are propriile explicații de dat, răspunse Victor.
Apoi se întoarse spre mine.
— Doamnă Mureșan, doriți să continuăm?
Am dat din cap.
Nu venisem acolo doar pentru Bianca.
În lunile precedente, Victor descoperise că Mihai depășise cu mult limitele înțelegerii prin care îi permisesem să administreze vila.
Fuseseră făcute contracte și cheltuieli în numele proprietății fără acordul meu.
Nu știam încă dacă fusese doar aroganță, administrare iresponsabilă sau ceva mai grav.
Dar nu mai aveam de gând să semnez nimic și să cred pe nimeni pe cuvânt.
În săptămânile următoare, fiecare document a fost verificat.
Mihai a încercat să susțină că făcuse totul „pentru familie”.
Când Victor i-a pus însă în față actele, explicațiile au început să se schimbe.
Au urmat luni de discuții, verificări și proceduri.
Bianca și Mihai au părăsit vila.
Nu i-am dat afară peste noapte.
Nu am vrut răzbunare.
Am vrut doar ceea ce fusese al meu să revină sub controlul meu.
Și, odată ce am intrat din nou în casă, am descoperit ceva neașteptat.
Nu mai voiam să locuiesc acolo.
Vila era prea mare pentru mine.
Prea multe camere.
Prea multe amintiri.
Într-o după-amiază, Victor mă găsi în salon, privind pe fereastră.
— V-ați hotărât ce faceți cu ea?
— Cred că da.
— O vindeți?
Am zâmbit.
— Nu.
Cu ani în urmă, după accident, petrecusem luni întregi într-un centru de recuperare.
Acolo cunoscusem oameni care, asemenea mie, trebuiau să învețe din nou lucruri pe care înainte le consideraseră firești.
Să se ridice.
Să se îmbrace.
Să traverseze o cameră.
Să accepte că viața lor se schimbase.
Unii aveau bani pentru recuperare.
Mulți nu.
Știam deja ce voiam să fac.
Un an mai târziu, vila arăta diferit.
La intrare exista o rampă discretă.
Câteva camere fuseseră transformate pentru recuperare și kinetoterapie.
Grădina fusese amenajată astfel încât să poată fi folosită și de oameni cu mobilitate redusă.
Casa în care Bianca organizase recepții pentru a impresiona oameni devenise un mic centru de recuperare.
În ziua deschiderii am intrat în salonul principal și m-am oprit exact în locul în care căzusem cu un an înainte.
Marmura era aceeași.
Scara era aceeași.
Dar casa nu mai era.
O femeie aflată într-un scaun rulant trecu pe lângă mine împinsă de fiica ei.
Râdeau amândouă.
M-am uitat după ele.
Victor, aflat lângă mine, mă întrebă:
— Vă pare rău că n-ați vândut-o?
— Deloc.
Mi-am trecut palma peste roata scaunului.
În seara în care Bianca mă arătase cu degetul și îmi spusese să ies din „casa ei”, crezuse că mă umilise în fața tuturor.
Dar, fără să știe, îmi făcuse un serviciu.
Mă obligase să-mi revendic nu doar casa.
Ci și viața pe care îi lăsasem prea mult timp pe alții să o conducă.