Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mircea s-a uitat la mine de parcă tocmai îl insultasem în fața întregului cartier.
— 900 de lei?! Pentru un grătar?
— Pentru grătarul pe care l-ai organizat tu, cu invitații tăi.
Mariana și-a strâns tava goală la piept.
— Ioana, nu poți să faci asta acum. Oamenii au venit deja.
— Tocmai de aceea discutăm acum.
Mircea și-a coborât vocea.
— Du-te la magazin. Îți dau eu banii după.
Am râs.
— Nu. Am mai auzit povestea asta.
Unul dintre prietenii lui s-a ridicat de la masă.
— Mircea, stai puțin. Noi credeam că tu organizezi grătarul.
Mircea s-a întors spre el.
— Păi eu îl organizez.
Bărbatul a arătat spre mine.
— Atunci de ce trebuie să plătească nora ta?
Liniște.
Pentru prima dată, Mircea nu mai părea furios.
Părea stânjenit.
Un alt prieten și-a scos portofelul.
— Eu am venit să mănânc, nu să vă fac probleme în familie. Spune cât trebuie să punem fiecare.
— Nu trebuie să plătiți voi, am spus. Nu v-am invitat eu și nu sunt supărată pe voi.
— Atunci rezolvăm cu Mircea.
În mai puțin de un minut, cei șase bărbați scoseseră bani.
Mircea îi privea îngrozit.
— Băieți, lăsați prostiile!
— Nu sunt prostii, i-a răspuns unul. Dacă eu vă chem la mine, nu-i trimit nevestei fiului meu lista de cumpărături.
Adrian a tușit ca să-și ascundă un zâmbet.
Mircea l-a văzut.
— Ție ți se pare amuzant?
Soțul meu a ridicat privirea.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce așteptasem de patru ani.
— Nu, tată. Dar Ioana are dreptate.
Mircea a rămas cu cleștele de grătar în mână.
— Cum adică are dreptate?
— Adică nu poți invita oameni la noi fără să ne întrebi și apoi să te aștepți ca Ioana să cumpere, să gătească și să strângă după toată lumea.
Mariana a intervenit imediat:
— Adrian! Este tatăl tău!
— Știu, mamă.
— Atunci vorbește frumos!
— Vorbesc foarte frumos. Dar asta este casa noastră.
M-am uitat la Adrian.
În sfârșit.
Nu trebuise să țip.
Nu trebuise să-l ameninț.
Trebuise doar să încetez să mai rezolv eu problema pe care el refuzase ani întregi să o vadă.
Unul dintre prietenii lui Mircea a luat banii strânși.
— Hai, cine vine cu mine la magazin?
Doi dintre ceilalți s-au ridicat imediat.
— Vin eu.
— Și eu.
Mircea încerca să-i oprească.
— Stați, măi, că nu trebuie…
— Ba trebuie, i-a răspuns unul râzând. Că altfel mâncăm farfuriile alea de carton.
Până și Adrian a râs.
Mircea, nu.
După aproximativ patruzeci de minute, bărbații s-au întors cu carne, mici, bere, legume, pâine și cărbuni.
Și atunci s-a întâmplat ceva interesant.
Nimeni nu mi-a cerut să gătesc.
Prietenii lui Mircea au aprins grătarul.
Unul a pregătit carnea.
Altul a tăiat pâinea.
Adrian a adus paharele.
Eu m-am așezat.
Pur și simplu.
După patru ani în care alergasem între bucătărie și terasă, stăteam la masă cu un pahar rece în față.
Mariana s-a apropiat de mine.
— Nu faci ardeii?
— Nu.
— Dar tuturor le plac.
— Știu.
— Și salata?
— Nici salată.
S-a uitat indignată spre Adrian.
— Tu nu spui nimic?
Adrian a luat o gură din băutură.
— Ba da. Carnea miroase foarte bine.
A trebuit să-mi mușc buza ca să nu râd.
Dar surpriza adevărată a venit după masă.
Am intrat în casă și m-am întors cu o foaie.
Mircea a văzut-o.
— Ce mai e și aia?
— Ce trebuia să calculez de mult.
Am pus foaia pe masă.
În ultimele trei seri verificasem extrasele de cont, bonurile și comenzile făcute pentru grătarele din ultimele două veri.
Carne.
Bere.
Sucuri.
Legume.
Cărbuni.
Gheață.
Deserturi.
Mâncare pentru copii.
Tot.
— Știți cât am cheltuit noi pentru grătarele astea în ultimii doi ani?
Nimeni nu a răspuns.
Am întors foaia spre ei.
— 19.480 de lei.
Adrian aproape s-a înecat.
— Cât?!
— Nouăsprezece mii patru sute optzeci.
Mircea s-a încruntat.
— N-are cum.
— Ba are.
— Pentru niște grătare?
— Exact.
Am început să-i arăt.
— Aici, 640 de lei. Aici, 780. Aici ai venit cu încă patru persoane. 1.050 de lei. Aici a fost ziua Marianei: aproape 1.300.
Soacra mea a ridicat imediat mâna.
— Dar atunci a fost aniversarea mea!
— Știu. Tocmai de aceea mă așteptam să plătească persoana care a organizat-o.
Mariana a tăcut.
Prietenii lui Mircea deveniseră vizibil incomozi.
Unul dintre ei s-a uitat la el.
— Voi făceați asta în fiecare săptămână?
— Nu chiar…
Adrian l-a întrerupt:
— Aproape în fiecare sâmbătă.
— Și ei plăteau tot?
Mircea n-a răspuns.
Am răspuns eu.
— Noi.
Bărbatul a dat încet din cap.
— Mircea, asta nu prea e în regulă.
Cred că aceea a fost partea care l-a durut cel mai tare.
Nu faptul că eu îi spusesem.
Ci faptul că propriii lui prieteni îi spuneau același lucru.
Mariana s-a ridicat.
— Eu nu stau să fiu judecată pentru că îmi vizitez copilul.
Am privit tava goală pe care o pusese lângă scaun.
— Nimeni nu spune să nu veniți.
— Atunci ce vrei?
— Niște reguli.
Adrian s-a așezat lângă mine.
— Regulile noastre, a completat el.
Mircea s-a uitat la fiul lui.
— Și care sunt?
— În primul rând, nu mai invitați alte persoane aici fără să ne întrebați.
— Bine.
— Dacă facem grătar, împărțim cumpărăturile.
Mircea a oftat.
— Bine.
Am arătat spre Mariana.
— Și eu nu mai gătesc singură pentru zece sau cincisprezece oameni.
Soacra mea a ridicat sprâncenele.
— Atunci cine gătește?
Unul dintre prietenii lui Mircea a ridicat cleștele deasupra grătarului.
— Uite că ne descurcăm.
Toată masa a izbucnit în râs.
Până și Mariana a zâmbit puțin.
Dar eu nu terminasem.
M-am uitat la tava ei.
— Și încă ceva.
A urmărit privirea mea.
— Ce?
— Dacă vrei mâncare pentru a doua zi, întrebi înainte să umpli tava.
Mariana s-a înroșit.
— Dar se aruncă!
— Nu se aruncă. Rămâne la noi.
De data asta Adrian a intervenit înaintea ei.
— Mama, Ioana are dreptate.
Mariana s-a uitat lung la propriul fiu.
Apoi a oftat.
— Bine.
A fost probabil cel mai greu „bine” pe care îl spusese în viața ei.
La sfârșitul serii s-a întâmplat ceva ce nu mai văzusem niciodată.
Prietenii lui Mircea au strâns masa.
Unul a dus gunoiul.
Altul a curățat grătarul.
Adrian a băgat vasele în mașina de spălat.
Iar eu?
Eu am stat pe terasă.
Mariana a plecat cu tava goală.
Pentru prima dată în patru ani.
Sâmbăta următoare, la ora patru, curtea era liniștită.
Nicio mașină.
Nicio ladă frigorifică.
Nicio voce de la poartă.
Eu și Adrian stăteam pe canapea și comandasem pizza.
La 16:20 i-a sunat telefonul.
Mircea.
Adrian a pus difuzorul.
— Ce faceți?
— Mâncăm pizza.
A urmat o pauză.
— Singuri?
— Da.
Altă pauză.
Apoi Mircea și-a dres vocea.
— Mă gândeam… poate luna viitoare facem iar un grătar.
Adrian s-a uitat la mine.
Eu n-am spus nimic.
— Dar vă întreb înainte, a adăugat Mircea repede. Și aduc eu carnea.
Am zâmbit.
Din telefon s-a auzit vocea Marianei:
— Și berea!
Am intervenit:
— Și cărbunii.
Tăcere.
Apoi Mircea a oftat.
— Și cărbunii.
— Atunci ne înțelegem.
După ce Adrian a închis, m-a privit.
— Trebuia să fac asta de mult.
— Da.
— Îmi pare rău.
De data asta nu mai aveam nevoie de promisiuni.
Îl văzusem ridicându-se în fața tatălui său și spunând:
„Este casa noastră.”
Asta conta.
Familia mea nu s-a destrămat în ziua în care am refuzat să mai cumpăr carnea și berea.
Din contră.
Pentru prima dată, începuse să funcționeze ca o familie.
Pentru că am învățat ceva ce ar fi trebuit să înțeleg cu mult timp înainte:
Să fii bun cu familia nu înseamnă să fii bucătarul, chelnerul și portofelul ei.
Uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl poți pune pe masă nu este mâncarea.
Este o limită.