Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Daniel se uita la tata de parcă în sufrageria noastră tocmai intrase cineva imposibil.
— Richard Munteanu este… tatăl tău?
— Da.
— Dar tu nu mi-ai spus niciodată.
Am ridicat sprâncenele.
— Nici tu nu mi-ai spus că, atunci când voi intra în travaliu, vei prefera aniversarea mamei tale.
Vanessa a intervenit imediat:
— Hai să nu exagerăm. Daniel nu știa că era atât de urgent.
Tata și-a ridicat privirea de la Matei.
— Fiica mea i-a spus că era în travaliu.
Vanessa a tăcut.
Daniel însă încă încerca să înțeleagă.
— De ce ai ascuns cine este tatăl tău?
— Nu l-am ascuns. Pur și simplu nu ți-am spus cât valorează conturile lui bancare.
— Nu despre asta vorbesc.
— Ba exact despre asta vorbești.
Îi vedeam deja calculele în privire.
Richard Munteanu nu era doar un om bogat.
Construise în treizeci de ani un grup de firme cunoscut în toată țara.
Iar eu eram singurul lui copil.
Daniel s-a apropiat.
— Clara, putem discuta singuri?
— Nu.
— Sunt soțul tău.
— Știu. Tocmai de aceea avem atât de multe de discutat.
Tata mi-a întins cu grijă copilul.
— Îl iau eu dacă vrei să vorbești.
L-am strâns pe Matei la piept.
— Nu. Vreau să fie aici.
Daniel s-a uitat spre copil.
Pentru prima dată de când intrasem, părea să-și amintească faptul că devenise tată.
— Pot să-l țin?
M-am uitat la el.
Nu voiam să transform copilul într-o armă.
Așa că i l-am dat.
Daniel l-a luat stângaci.
Matei a scos un sunet mic și și-a mișcat capul.
Pentru câteva secunde, expresia lui Daniel s-a schimbat.
— E atât de mic…
Aproape că mi s-a rupt inima.
Pentru că acesta era bărbatul pe care îl așteptasem la maternitate.
Dar venise cu trei zile prea târziu.
Vanessa s-a apropiat.
— Ia să-l vadă și bunica.
Am întins imediat brațele.
— Nu.
— Poftim?
— Matei merge la culcare.
Am luat copilul înapoi.
Vanessa s-a înroșit.
— Sunt bunica lui.
— Iar acum trei zile spuneai că femeile nasc de mii de ani și că aniversarea ta nu trebuie stricată.
N-a mai spus nimic.
Am mers în dormitor, l-am așezat pe Matei în pătuț și m-am întors.
Daniel mă aștepta.
— Clara, am greșit.
— Da.
— Am crezut că…
— Nu mă interesează ce ai crezut.
M-am așezat la masă.
— Mă interesează altceva.
Am scos telefonul.
— În ultimele luni am observat niște transferuri din contul nostru comun.
Daniel a încremenit.
Atât mi-a trebuit.
Nu întrebase „ce transferuri?”.
Știa.
— Despre ce vorbești? a spus totuși.
— Despre cei aproape 340.000 de lei care au plecat în mai multe tranșe către o firmă numită VDM Consulting.
Vanessa s-a întors spre fiul ei.
Daniel a devenit palid din nou.
— Sunt cheltuieli legate de renovare.
— Care renovare?
— Apartamentul.
Am privit în jur.
— Apartamentul pe care nu l-am renovat?
Tata nu a spus nimic.
Nici nu trebuia.
Daniel și-a trecut mâna prin păr.
— Sunt niște operațiuni contabile. Nu înțelegi.
Atunci am zâmbit.
Era a doua greșeală pe care o făcea în acea zi.
Prima fusese să creadă că nu știam unde se afla când eu nășteam.
A doua era să creadă că nu înțelegeam banii.
— Daniel, tu știi cu ce mă ocup?
— Cu finanțe.
— Nu.
Mi-am pus telefonul pe masă.
— Sunt expert contabil. Iar în ultimii ani m-am specializat în verificarea fraudelor financiare.
Vanessa s-a uitat brusc la mine.
Daniel nu mai spunea nimic.
— Am verificat fiecare transfer.
Am deschis un document.
— VDM Consulting a primit bani din contul nostru de șapte ori în ultimele nouă luni.
— Erau banii mei!
— O parte erau și ai mei.
— Clara…
— Și ghici cine controlează VDM Consulting?
M-am uitat la Vanessa.
Fața ei s-a schimbat.
Daniel a spus imediat:
— Mama nu are nicio legătură.
— Atunci de ce firma este administrată de un apropiat al ei și de ce banii au ajuns ulterior într-un cont folosit pentru cheltuielile ei?
Vanessa s-a ridicat.
— Nu stau aici să fiu insultată.
— Nu te insult. Urmăresc banii.
— Richard, spune-i ceva fiicei tale!
Tata a privit-o calm.
— Mi se pare că fiica mea se descurcă foarte bine singură.
Pentru prima dată, Vanessa n-a avut replică.
Daniel s-a apropiat de mine.
— Ce vrei?
Întrebarea m-a surprins.
Nu:
„Cum reparăm căsnicia?”
Nu:
„Cum te simți?”
Nu:
„Cum este copilul?”
Ci:
„Ce vrei?”
— Divorț.
Daniel a clipit.
— Nu vorbești serios.
— Foarte serios.
— Pentru că am lipsit de la naștere?
M-am uitat la el.
— Nu divorțez de tine pentru că ai ratat paisprezece ore.
Am făcut o pauză.
— Divorțez pentru că acele paisprezece ore mi-au arătat cu cine sunt căsătorită.
Vanessa a râs disprețuitor.
— Și acum, că tatăl tău e aici, te simți puternică.
Tata a vrut să răspundă.
L-am oprit.
— Nu.
M-am uitat la Vanessa.
— Asta este partea pe care n-ați înțeles-o niciodată.
— Care?
— Nu am nevoie de banii tatălui meu ca să plec de lângă Daniel.
Am scos din geantă un dosar.
În el erau copii după extrase, transferuri și documentele pe care le strânsesem.
— Am nevoie doar de acestea.
Daniel s-a uitat la dosar.
— De când pregătești asta?
— De câteva săptămâni.
— Deci mă spionai?
— Nu trebuie să spionezi pe cineva când banii dispar din propriul tău cont.
A tăcut.
— Mâine dimineață documentele ajung la avocatul meu.
— Clara, putem rezolva între noi.
— Puteam.
Am privit spre dormitorul în care dormea Matei.
— Înainte să-mi închizi telefonul când eram în travaliu.
Tata a rămas cu mine încă o săptămână.
Dar nu mi-a cumpărat un apartament.
Nu i-a plătit pe cei mai scumpi avocați din țară ca să-l zdrobească pe Daniel.
Și nu mi-a pus milioane în cont.
Pentru că nu asta îmi doream.
Aveam propria carieră.
Propriii bani.
Și, mai important, aveam dovezile.
În lunile care au urmat, situația financiară a lui Daniel a fost verificată în detaliu.
Transferurile către firma apropiată de Vanessa au devenit imposibil de explicat drept simple „cheltuieli de renovare”.
În cele din urmă, Daniel a acceptat divorțul și o înțelegere financiară care ținea cont de banii scoși din conturile noastre.
Nu am încercat să-l împiedic să fie tată.
Însă i-am spus un singur lucru:
— Dacă vrei să faci parte din viața lui Matei, trebuie să fii prezent când este greu, nu doar când este convenabil.
Vanessa a fost mult mai greu de convins.
La început a spus rudelor că îl despărțisem pe Daniel de copil pentru că eram „fiica răsfățată a unui om bogat”.
Apoi cineva a întrebat-o de ce fiul ei nu fusese la maternitate.
Povestea ei a început să se destrame.
Daniel, spre surprinderea mea, a încetat să o mai apere.
Poate că pierderea căsniciei îl schimbase.
Poate că devenise tată.
Sau poate că, pentru prima dată, înțelesese prețul faptului de a o pune întotdeauna pe mama lui înaintea tuturor.
Un an mai târziu, Matei își sărbătorea prima aniversare.
Petrecerea era mică.
Familie.
Câțiva prieteni.
Tata stătea pe covor și îl ajuta să construiască un turn din cuburi.
Daniel venise și el.
Nu mai era soțul meu.
Dar era tatăl lui Matei și, în ultimul an, nu ratase nicio vizită stabilită.
La un moment dat s-a apropiat de mine.
— Clara?
— Da?
— M-am gândit de multe ori la seara în care ai născut.
Am rămas tăcută.
— Dacă aș putea să mă întorc…
— Nu poți.
A dat din cap.
— Știu.
S-a uitat spre Matei.
— Dar pot să nu mai fac aceeași greșeală.
De data asta l-am crezut.
Nu pentru că își ceruse scuze.
Ci pentru că timp de un an își susținuse cuvintele prin fapte.
Tata s-a ridicat și a venit lângă mine.
— Ești bine? m-a întrebat.
Am privit camera.
Pe Matei.
Pe viața pe care o reconstruisem.
— Da.
Și chiar eram.
Daniel crezuse că cea mai mare surpriză din ziua în care m-am întors de la maternitate fusese să afle că Richard Munteanu era tatăl meu.
Se înșelase.
Adevărata surpriză fusese să descopere că eu nu aveam nevoie de un tată bogat ca să mă salveze.
Aveam nevoie doar să-mi amintesc că eram suficient de puternică să mă salvez singură.