Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mai aveți cheia? m-a întrebat avocatul din nou.
Am rămas câteva clipe cu telefonul la ureche.
— Da. Domnul Dumitrescu mi-a dat-o acum șase ani.
— Atunci găsiți-o și aduceți-o mâine la cabinetul meu. Și, Marta…
— Da?
— Nu i-o dați lui Iulian, indiferent ce vă spune.
În noaptea aceea aproape că n-am dormit.
Am găsit cheia într-o cutie veche din dormitor.
Era mică, din alamă, prinsă de brelocul cu moneda pe care domnul Dumitrescu o pusese acolo chiar în ziua când mi-o dăduse.
„Păstreaz-o. Într-o zi s-ar putea să ai nevoie de ea.”
Abia acum înțelegeam că nu fusese o vorbă spusă întâmplător.
A doua zi, la ora zece, eram la cabinetul avocatului.
Pe masa din fața lui se afla o cutie metalică veche.
Am recunoscut-o imediat.
O văzusem ani întregi pe unul dintre rafturile de sus din biblioteca domnului Dumitrescu.
Avocatul a împins-o spre mine.
— Încercați cheia.
Am introdus-o în încuietoare.
S-a potrivit perfect.
În cutie erau câteva dosare, un caiet gros și un plic alb.
Pe plic scria simplu:
„Pentru Marta.”
Mi s-au înmuiat picioarele.
Am deschis scrisoarea.
„Dragă Marta,
Dacă citești asta, înseamnă că eu nu mai sunt.
Și, dacă îl cunosc suficient de bine pe fiul meu, probabil că te-a și dat afară.”
M-am oprit.
Am ridicat privirea spre avocat.
— Știa?
— Se temea că asta se va întâmpla.
Am continuat.
„Probabil ai plecat fără scandal. Așa ai făcut întotdeauna.
Ai suportat mai mult decât trebuia și ai cerut întotdeauna mai puțin decât meritai.
Dar casa aceasta nu trebuie să devină încă un lucru pe care Iulian să-l vândă.”
Am simțit cum îmi bate inima.
Avocatul a deschis primul dosar.
— Domnul Dumitrescu și-a schimbat testamentul cu opt luni înainte să moară.
— Și vila?
— Nu îi revine fiului său.
Am rămas fără cuvinte.
— Atunci cui?
Avocatul m-a privit.
— Nimănui, în sensul în care credeți dumneavoastră.
Mi-a arătat actele.
Domnul Dumitrescu crease o fundație și stabilise ca vila să nu poată fi vândută.
Clădirea urma să fie transformată într-un centru temporar pentru mame și copii care treceau prin situații grele.
Cazare.
Consiliere.
Ajutor pentru găsirea unui loc de muncă.
Un loc unde să poată sta până când reușeau să-și refacă viața.
M-am uitat la avocat.
— Dar ce legătură am eu?
A întors pagina.
— Dumneavoastră sunteți persoana desemnată să coordoneze centrul.
Am început să râd.
Nu pentru că era amuzant.
Pur și simplu mintea mea refuza să accepte.
— Eu?
— Dumneavoastră.
— Domnule avocat, eu am făcut curățenie toată viața.
A zâmbit.
— Aproape exact asta i-am spus și eu.
— Și ce a răspuns?
Avocatul a deschis caietul maro.
— „Marta știe mai multe despre oameni decât mulți dintre directorii pe care i-am cunoscut.”
Mi-am dus mâna la gură.
Pe una dintre ultimele pagini, domnul Dumitrescu mai scrisese ceva:
„Când fiul meu nu avea cinci minute să mă sune, Marta îmi aducea ceaiul și stătea să mă asculte.
Când am căzut în baie, ea m-a găsit.
Când am început să uit lucruri, nu m-a făcut niciodată să mă simt bătrân sau neputincios.
Când am rămas singur, m-a tratat ca pe un om, nu ca pe o avere care aștepta să fie moștenită.”
Lacrimile mi-au căzut peste pagină.
— Nu pot să fac asta.
— De ce?
— Pentru că nu știu să conduc un centru.
— Domnul Dumitrescu s-a gândit și la asta. Veți avea personal specializat și administrativ. Nu vă cere nimeni să faceți singură totul.
Am privit din nou scrisoarea.
— Și eu din ce trăiesc?
Avocatul mi-a arătat alte documente.
Domnul Dumitrescu îmi lăsase și o sumă care să-mi ofere siguranță mie și nepotului meu.
Nu era o avere.
Dar era suficientă cât să nu mai privesc un frigider aproape gol întrebându-mă ce vom mânca peste o săptămână.
Am început să plâng.
— De ce a făcut toate astea pentru mine?
Avocatul a întors ultima pagină a caietului.
— A lăsat răspunsul.
Și a citit:
— „Nu îi las aceste lucruri pentru că a lucrat pentru mine. I le încredințez pentru că, timp de optsprezece ani, a fost acolo.”
Atunci ușa cabinetului s-a deschis.
Iulian.
Când m-a văzut, s-a oprit.
Apoi a observat cutia metalică.
Și cheia.
— Ce caută ea aici?
Avocatul s-a ridicat.
— Domnule Dumitrescu, întâlnirea dumneavoastră era la unsprezece.
— Am venit mai devreme.
Iulian s-a uitat direct la mine.
— Tata ți-a dat cheia?
— Da.
A întins mâna.
— Dă-mi-o.
— Nu, a intervenit avocatul. Cheia și conținutul cutiei nu vă aparțin.
Iulian a râs.
— Tot ce era al tatălui meu îmi aparține.
Avocatul i-a întins testamentul.
— Vă recomand să citiți.
L-am privit cum parcurgea primele pagini.
În mai puțin de un minut, expresia i s-a schimbat complet.
— Vila?
Avocatul n-a răspuns.
Iulian a ridicat vocea.
— Vila este a mea!
— Nu.
— Atunci contest testamentul.
— Aveți acest drept.
S-a întors spre mine.
— Tu l-ai manipulat.
Am simțit vechiul meu reflex.
Să-mi cobor privirea.
Să tac.
Să încerc să nu supăr pe nimeni.
Dar apoi mi-am amintit plicul cu 1.800 de lei.
Șorțul pus în cutie.
Ușa pe care o închisesem după 18 ani.
Și scrisoarea pe care o țineam acum în mâini.
— Nu i-am cerut niciodată nimic tatălui dumneavoastră.
— Atunci renunță.
M-am uitat la el.
— Nu.
Iulian a clipit.
Probabil nu se așteptase.
— Ce-ai spus?
— Am spus nu.
Mi-am strâns scrisoarea la piept.
— Tatăl dumneavoastră a avut o ultimă dorință. Iar eu o voi respecta.
Șase luni mai târziu, porțile vilei s-au deschis din nou.
Deasupra intrării era o placă simplă:
CASA ELENA
Numele soției domnului Dumitrescu.
În prima zi au sosit trei femei împreună cu copiii lor.
Una dintre ele ținea de mână un băiețel care avea toate lucrurile într-o singură sacoșă.
Mama lui m-a întrebat încet:
— Cât timp putem rămâne?
M-am uitat la copil.
Apoi la vila din care eu însămi fusesem alungată cu șase luni înainte.
— Până când veți putea pleca pentru că sunteți pregătiți, nu pentru că vă alungă cineva.
Femeia a început să plângă.
În seara aceea, după ce casa s-a liniștit, am intrat în vechiul birou al domnului Dumitrescu.
Fotografia lui era încă pe raft.
Am observat puțin praf pe ramă și am întins mâna din reflex să-l șterg.
Apoi am început să râd.
Optsprezece ani făcusem curățenie în casa aceea.
Acum aveam grijă de ceea ce el hotărâse să devină.
De la etaj s-a auzit vocea unui copil:
— Doamna Marta! Ne ajutați puțin?
Mi-am șters lacrimile.
— Vin imediat!
Am privit încă o dată fotografia bătrânului.
Domnul Dumitrescu nu-mi lăsase o vilă ca să mă facă bogată.
Îmi încredințase ceva mult mai important.
Casa lui devenise locul în care oameni care credeau că pierduseră totul puteau începe din nou.
Iar femeia pe care propriul lui fiu o concediase cu salariul pe o săptămână era acum cea căreia îi încredințase ultima lui dorință.