Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Cristina.
Am rămas cu mâna pe clanță.
— Cristina vrea să-mi schimb numele?
Răzvan a oftat.
— Nu a spus exact așa.
— Atunci cum a spus?
— Ana, nu transforma totul într-un scandal.
— Te-am întrebat ceva foarte simplu.
Și-a coborât vocea.
— Eu și Cristina ne căsătorim.
M-am uitat la el câteva secunde.
Nu pentru că vestea mă rănea.
Povestea noastră se terminase de luni bune.
— Felicitări, am spus. Și ce legătură are nunta voastră cu numele meu?
— Cristina o să ia numele meu.
— Foarte bine.
— Și i se pare… ciudat.
— Ce anume?
Răzvan s-a foit.
— Că îl porți și tu.
Pentru o clipă am crezut că n-am auzit bine.
— Numele?
— Da.
— Același nume pe care îl poartă și tatăl tău? Și mama ta? Și probabil încă sute de oameni?
— Știi foarte bine că nu despre asta e vorba.
— Atunci explică-mi.
— Tu ești fosta soție. Ea va fi soția mea. Nu vrea să existe confuzii.
Am simțit că mă apucă râsul.
— Confuzie pentru cine, Răzvan? Crede cineva că mai suntem căsătoriți?
— Nu.
— Mă prezint undeva drept soția ta?
— Nu.
— Atunci?
A ridicat din umeri.
— Pentru ea contează.
— Și pentru mine contează.
— Dar tu de ce ții atât de tare la numele ăsta?
Întrebarea lui m-a surprins.
— Nu țin la numele tău. Țin la dreptul meu de a decide ce nume port.
— Poți reveni la numele de dinainte.
— Pot.
— Atunci?
— Pot. Nu înseamnă că trebuie.
A tăcut.
I-am deschis ușa.
— Să aveți o nuntă frumoasă. Dar numele meu nu face parte din pregătirile voastre.
A plecat fără să mai spună nimic.
A doua zi m-a sunat Doina.
Nici măcar nu s-a obosit cu introduceri.
— Acum înțelegi de ce trebuie rezolvată situația?
— Înțeleg că Răzvan se căsătorește.
— Exact. Cristina va fi soția lui.
— Știu.
— Atunci nu este normal să vă prezentați amândouă cu același nume.
Am închis ochii.
— Doamnă Doina, eu nu mă prezint drept soția lui Răzvan.
— Dar porți numele familiei.
— Îl port de unsprezece ani.
— Pentru că ai fost căsătorită cu el.
— Și acum îl port pentru că acesta este numele meu.
A pufnit.
— Nu înțeleg de ce te agăți de el.
— Nu mă agăț.
— Atunci renunță.
Acolo era toată absurditatea.
Dacă nu conta, trebuia să renunț la el.
Dar dacă pentru ei conta atât de mult încât mă sunau pe rând să mi-l ceară, atunci era evident că nu era doar un cuvânt într-un buletin.
— Numele nu este un loc la masă pe care trebuie să-l eliberez pentru următoarea soție, am spus.
— Ce urât vorbești.
— Nu vorbesc urât. Vă spun doar că nu este decizia dumneavoastră.
— Cristina încearcă să intre într-o familie și tu faci totul mai greu.
Replica aceea m-a lovit.
— Eu am ieșit deja din căsnicia aceea. Nu trebuie să dispar ca să poată intra ea.
Doina a tăcut.
— Dacă într-o zi decid să-mi schimb numele, o voi face. Dar nu pentru că mi-l cereți dumneavoastră, Răzvan sau Cristina.
Și am închis.
Credeam că sunt foarte sigură.
Adevărul este că, după conversația aceea, m-am întrebat pentru prima dată dacă nu cumva ar trebui să-l schimb.
Am scos dintr-un sertar vechi câteva acte de dinaintea căsătoriei.
Acolo era numele meu de fată.
L-am privit mult.
Era numele cu care crescusem.
Numele părinților mei.
Numele pe care îl purtasem până la 27 de ani.
Și pentru câteva minute m-am întrebat:
De ce să mai port numele unui bărbat care m-a înșelat?
Apoi mi-am dat seama că puneam întrebarea greșit.
După unsprezece ani, numele acela nu mai însemna doar Răzvan.
Era numele sub care îmi construisem cariera.
Numele de pe diplomele și documentele mele profesionale.
Numele cu care mă cunoșteau colegii.
Și era numele copilului meu.
Poate într-o zi aveam să revin la cel de fată.
Dar dacă făceam asta acum, doar pentru că trei oameni mă presau, nu era o alegere.
Era o capitulare.
Așa că nu l-am schimbat.
Răzvan și Cristina s-au căsătorit câteva luni mai târziu.
N-am întrebat nimic despre nuntă.
Nu m-a interesat rochia ei.
Nu m-a interesat restaurantul.
Nu m-a interesat cine a venit.
Singurul lucru care mă interesa era ca Vlad să se simtă bine când mergea la tatăl lui.
După nuntă, Cristina a luat numele lui Răzvan.
Exact cum își dorise.
Iar lumea nu s-a prăbușit.
Nu ne-a confundat nimeni.
Nu s-a produs nicio catastrofă administrativă.
Eram pur și simplu două femei adulte cu același nume de familie.
Una era soția lui.
Cealaltă fusese.
Viața a mers înainte.
Doina a mai făcut câteva remarci.
Prima dată am încercat să-i explic din nou.
A doua oară am spus doar:
— Am discutat.
A treia oară nici n-am mai răspuns.
Și, încet, subiectul a dispărut.
Într-o zi, la aproape un an după divorț, completam niște documente la serviciu.
Am ajuns la rubrica pentru nume.
Am scris automat numele pe care îl purtam de atâția ani.
M-am oprit o secundă cu pixul deasupra hârtiei.
Nu mai simțeam furie.
Nici satisfacția că „îi învinsesem”.
M-am gândit doar că, pentru prima dată după mult timp, nimeni nu stătea lângă mine să-mi spună cine trebuia să fiu.
Poate într-o zi îmi voi schimba numele.
Poate nu.
Dar dacă o voi face, va fi pentru că eu voi decide că alt nume mă reprezintă mai bine.
Nu pentru că fosta mea soacră îl vrea înapoi.
Nu pentru că fostul meu soț vrea liniște.
Și nici pentru că noua lui soție vrea să fie singura care îl poartă.
Căsnicia mea cu Răzvan se terminase.
Dar dreptul de a decide cine sunt după ea abia începuse.