Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Cine l-a scris? am întrebat.
Raluca plângea la celălalt capăt al telefonului.
— Tata.
M-am așezat din nou pe bancă.
În jurul meu era liniște. Se auzea doar o găină scurmând lângă gard și, undeva mai departe, un tractor.
— Unde l-ați găsit?
— În boxă. Într-o cutie cu lucrurile lui. Eu și Mihai am început să golim ce mai rămăsese acolo și… era un dosar cu niște acte vechi. Plicul era între ele.
— L-ai deschis?
Tăcere.
— Da.
M-am ridicat.
— De ce?
— Pentru că am văzut numele dumneavoastră și…
— Era numele meu, Raluca.
— Știu.
Vocea îi tremura.
— Știu. Și îmi pare rău. Dar după ce l-am deschis… am înțeles ceva ce trebuia să înțeleg acum patru ani.
M-am sprijinit de prun.
— Ce scrie?
— Nu vreau să vi-l citesc eu. Vreau să vi-l trimit.
— Spune-mi măcar ce este.
A inspirat adânc.
— Cred că tata l-a scris când începuseră problemele lui de sănătate. Nu e testament. Nu sunt bani. E… despre dumneavoastră. Despre noi.
Am închis ochii.
— Trimite-l.
— Mai sunt și câteva lucruri de-ale lui.
— Ce lucruri?
— Ceasul. Niște fotografii. Agenda lui. Și un pulover despre care Mihai spune că îl purta mereu prin casă.
Mi s-a pus un nod în gât.
— Puloverul gri?
— Da.
Am întors capul ca să nu mă vadă nimeni plângând, deși eram singură în curte.
În ziua în care plecasem din București, ținusem puloverul acela în brațe.
Și îl lăsasem acolo.
Nu știam dacă aveam dreptul să-l iau.
— Trimite-mi cutia, am spus.
Raluca a tăcut.
Apoi:
— Lenuța…
— Da?
— Îmi pare rău.
N-am răspuns.
— Pentru tot.
Tot era un cuvânt foarte mare.
— Trimite cutia, Raluca.
Și am închis.
A ajuns după trei zile.
Curierul mi-a lăsat-o la poartă.
Am dus-o până la masa din curte și am stat câteva minute uitându-mă la ea fără s-o ating.
Pe la gard a apărut Marioara.
— Ce-ai primit?
— Niște lucruri.
A văzut probabil ceva pe fața mea, pentru că n-a mai întrebat.
— Fac cafea?
Am dat din cap.
— Fă.
Când s-a întors cu două căni, eu încă nu deschisesem cutia.
Marioara s-a așezat în fața mea.
— Vrei să plec?
— Nu.
Atunci a rămas.
Fără întrebări.
Am tăiat banda.
Deasupra era puloverul gri al lui Sorin.
L-am recunoscut imediat.
L-am luat și l-am ținut în brațe.
După patru ani nu mai mirosea a el.
Bineînțeles că nu.
Dar când am închis ochii, l-am văzut în bucătărie, cu mânecile ridicate, întrebând:
— Lenuța, mai e cafea?
Am pus puloverul lângă mine.
Sub el era ceasul.
Câteva fotografii.
Agenda lui.
Și plicul.
Pe față scria simplu:
„Pentru Elena.”
Scrisul lui.
Litera E ușor înclinată.
Am trecut degetul peste numele meu.
— E de la el? a întrebat Marioara încet.
— Da.
Am deschis plicul.
Nu era o scrisoare lungă.
Sorin nu fusese niciodată omul cuvintelor multe.
Scrisese despre lucruri obișnuite.
Despre faptul că îmbătrânise.
Despre copii.
Despre mine.
Apoi am ajuns la câteva rânduri pe care a trebuit să le citesc de trei ori.
Spunea că știa că relația dintre mine și copiii lui nu fusese întotdeauna simplă.
Că Raluca și Mihai erau copiii lui și aveau să rămână întotdeauna copiii lui.
Dar că eu eram femeia alături de care își construise a doua parte a vieții.
Și apoi:
„Dacă eu plec primul, să nu o faceți pe Elena să se simtă musafir în viața pe care am făcut-o împreună.”
Mi-am pus scrisoarea pe masă.
Marioara n-a spus nimic.
Nici eu.
După câteva minute mi-a împins cafeaua mai aproape.
— S-a răcit.
Am început să râd printre lacrimi.
— Asta te preocupă pe tine?
— Păi morții nu se mai supără. Cafeaua rece, da.
Am râs amândouă.
Și pentru prima dată în patru ani am plâns pentru Sorin fără să plâng și pentru felul în care plecasem din București.
În seara aceea am citit scrisoarea din nou.
Apoi încă o dată.
Dar n-am sunat-o pe Raluca.
Nici a doua zi.
Ea m-a sunat după aproape o săptămână.
— A ajuns?
— Da.
— Ați citit?
— Da.
— Pot să vă întreb ceva?
— Întreabă.
— Mă urâți?
M-am uitat spre grădină.
— Nu.
A început să plângă.
— Ar fi fost mai simplu dacă mă urați.
— Pentru cine?
N-a răspuns.
— De ce m-ai dat afară, Raluca?
Pentru prima dată în patru ani puteam pune întrebarea fără să-mi tremure vocea.
— Pentru apartament?
— Și pentru apartament.
— Și?
A tăcut mult.
— Când tata s-a căsătorit cu dumneavoastră, eu aveam douăzeci și șase de ani. Eram adultă. Dar asta nu înseamnă că mă purtam ca unul.
Am ascultat.
— După divorțul părinților mei am fost furioasă pe el ani întregi. Apoi ați apărut dumneavoastră și tata părea… fericit.
— Și asta te-a deranjat?
— Da.
Răspunsul ei m-a surprins prin sinceritate.
— Mi se părea că își făcuse altă viață și că noi rămăseserăm din viața veche. Știu că nu era adevărat. Dar asta simțeam.
— Și după ce a murit?
Vocea i s-a rupt.
— Am devenit iar fata aia de douăzeci și șase de ani.
Am tăcut.
— Eu și Mihai ne-am agățat de tot ce fusese al lui. Apartamentul, lucrurile, actele… Parcă dacă erau ale noastre, tata era iar al nostru.
— Iar eu eram cine?
— Femeia care ni-l luase.
Am simțit că mă doare.
Dar nu ca înainte.
— Și după douăsprezece ani tot asta eram pentru tine?
— În ziua aceea, da.
A început să plângă.
— Și mi-e rușine.
Nu mi-am imaginat niciodată că voi auzi asta de la ea.
— Când am citit scrisoarea, a continuat, am înțeles că tata se temuse exact de lucrul pe care l-am făcut.
— De ce n-ai sunat atunci?
— Pentru că scrisoarea am găsit-o acum.
— Nu. Te întreb de ce n-ai sunat în cei patru ani dinainte.
Tăcere.
— Pentru că, după ce a trecut furia, mi-a fost rușine.
Asta am înțeles.
Nu am aprobat.
Dar am înțeles.
— Îmi pare rău, Lenuța.
— Știu.
— Mă puteți ierta?
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
Cu patru ani înainte, probabil că aș fi vrut să aud întrebarea asta mai mult decât orice.
Acum nu mai aveam nevoie de ea ca să pot dormi.
— Nu știu dacă pot să spun astăzi „te iert” și să dispară tot.
— Înțeleg.
— Dar pot să-ți spun că nu vreau să-mi petrec restul vieții urându-te.
A plâns din nou.
— Pentru moment, atât pot.
— E mai mult decât merit.
— Asta hotărăsc eu.
A râs slab printre lacrimi.
După conversația aceea au mai trecut două luni.
Ne-am mai auzit de câteva ori.
Scurt.
Prudent.
Nu deveniserăm familie din nou pentru că găsisem o scrisoare.
Unele răni se închid încet.
Într-o zi, Raluca m-a întrebat dacă poate veni să mă vadă.
Am vrut să spun nu.
Apoi m-am uitat în jur.
La casa mea.
La poarta pe care o vopsisem singură.
La florile de lângă gard.
La găinile care scurmau unde nu trebuia.
Și mi-am dat seama că nu-mi mai era teamă că ea poate lua ceva de la mine.
— Vino.
A ajuns într-o sâmbătă.
Singură.
A coborât din mașină cu o sacoșă în mână.
— Ce ai acolo?
— Cafea. Știu că tata bea multă.
— Tata tău bea orice dacă era neagră și fierbinte.
A zâmbit.
Am intrat în curte.
Raluca se uita în jur.
— Aici locuiți?
— Aici.
— E frumos.
M-am uitat la casă.
— N-a fost.
I-am arătat soba.
Grădina.
Prunii.
Locul unde Nicu reparase gardul.
În timp ce vorbeam, Marioara a strigat de peste gard:
— Lenuța, ai ouă sau îți aduc eu?
Raluca s-a întors surprinsă.
— Am! am strigat.
— Bine, că ale mele iar fac grevă!
Raluca a început să râdă.
Am râs și eu.
Ne-am așezat la masa din curte.
După o vreme, Raluca a întrebat:
— V-ați mai întoarce vreodată la București?
— Să vizitez, poate.
— Dar să locuiți?
M-am uitat spre grădină.
— Nu.
— Nici dacă…
S-a oprit.
— Nici dacă ce?
— Nimic.
— Spune.
— Nici dacă ați putea avea din nou ceva acolo.
Am înțeles.
Nu știu dacă vorbea despre apartament, despre bani sau doar despre locul meu în povestea tatălui ei.
Dar nu mai conta.
— Raluca, ce a fost al tatălui tău și a contat cu adevărat pentru mine este deja aici.
Mi-am pus mâna pe piept.
— Iar casa mea este asta.
S-a uitat în jur.
— Ați reușit să vă faceți o viață.
— Nu singură.
Am arătat spre gard.
— Oamenii ăștia m-au primit când eram o femeie cu două valize care nu știa nici măcar de unde să cumpere lemne.
Raluca și-a coborât privirea.
— Noi v-am dat afară, iar niște străini v-au primit.
Nu i-am răspuns.
Nu era nevoie.
La plecare, a rămas câteva secunde lângă poartă.
— Lenuța?
— Da?
— Dacă tata ar vedea locul ăsta, cred că i-ar plăcea.
Am zâmbit.
— Ar comenta la sobă.
Raluca a râs.
— Clar.
Apoi m-a întrebat:
— Pot să vă mai sun?
M-am uitat la ea.
Nu mai vedeam femeia din ușa apartamentului spunându-mi că până duminică trebuie să plec.
Sau, mai bine spus, o vedeam și pe aceea.
Dar vedeam și femeia care stătea acum în fața mea și avusese curajul să recunoască ce făcuse.
— Poți.
N-am îmbrățișat-o.
Nu atunci.
Dar când a plecat, n-am mai simțit furie.
Câteva luni mai târziu, într-o seară, m-a sunat doar să-mi spună că era ziua în care Sorin ar fi împlinit 69 de ani.
Am vorbit despre el aproape o oră.
Am râs mai mult decât am plâns.
La sfârșit, înainte să închid, i-am spus:
— Raluca?
— Da?
— Te-am iertat.
A tăcut.
— Mulțumesc.
— Dar să știi ceva. Iertarea nu schimbă ce s-a întâmplat.
— Știu.
— Doar înseamnă că nu mai vreau să car lucrul ăla după mine.
— Înțeleg.
Și cred că, de data aceea, chiar înțelegea.
A doua zi dimineață, Marioara a strigat peste gard:
— Lenuța, cafea?
— Vin!
Am ieșit cu cana în mână și m-am uitat la casa mea.
Când plecasem din București, crezusem că pierdusem tot.
Soțul.
Casa.
Familia.
Locul meu.
Patru ani mai târziu înțelesesem că o casă nu este neapărat locul în care ai plătit gresia, ai schimbat geamurile sau ai numele într-un act.
Și nici familia nu este întotdeauna formată doar din oamenii care au același nume cu tine.
Uneori, familia este femeia care îți aduce ciorbă fără să-i fi cerut.
Bărbatul care îți repară soba pentru că a văzut că îți este frig.
Vecina care bate la geam cu o pătură.
Și, uneori, este chiar omul care te-a rănit, dacă într-o zi are curajul să recunoască asta și tu găsești puterea să-i mai deschizi puțin poarta.
Nu m-am mai întors să locuiesc în București.
N-am avut nevoie.
Pentru că după ce fusesem scoasă dintr-o casă în care credeam că am dreptul să rămân, ajunsesem într-un loc unde nimeni nu-mi ceruse vreodată să demonstrez că am dreptul să fiu acolo.
Și abia atunci am înțeles:
Sorin fusese casa mea cât timp trăise.
După el, a trebuit să învăț că pot să-mi construiesc una din nou.