Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce datorii? am întrebat.
Ramona și-a strâns geanta mai tare la piept.
— Andrei a luat un credit de nevoi personale acum câteva luni.
Tata a rămas în picioare.
— Cât?
— Aproape zece mii de euro.
Mama s-a prins de spătarul scaunului.
— Pentru nuntă?
Ramona a dat din cap, dar nu imediat.
— O parte. Restaurantul a cerut avans. Formația la fel. Fotografii, decorurile… Apoi au apărut alte cheltuieli.
— Și restul? am întrebat.
— Carduri de credit. Niște cumpărături în rate. Și a mai împrumutat bani de la doi prieteni.
Tata s-a uitat la ea de parcă nu mai înțelegea limba în care vorbeam.
— Și voi vreți încă douăzeci de mii de euro?
— Eu nu mai vreau.
A spus-o atât de repede, încât am rămas toți tăcuți.
— Atunci de ce ai fost de acord? am întrebat.
Ramona și-a coborât privirea.
— Pentru că la început mi s-a părut că putem.
S-a așezat în sfârșit.
— Și eu am vrut restaurantul. Și eu am vrut decorurile alea. Mă uitam la nunțile prietenelor mele, la fotografii, la ce pune lumea pe internet și tot spuneam: „Dacă tot facem o dată, hai să fie frumos.”
— Frumos costă douăzeci de mii de euro în plus? a întrebat tata.
Ramona a închis ochii.
— Nu. Dar nu ne-am oprit la timp.
Pentru prima dată nu mi s-a mai părut că aveam în față logodnica fratelui meu.
Aveam în față o femeie speriată care tocmai înțelesese în ce se băgase.
— Când ai aflat de toate datoriile? am întrebat.
— Acum patru zile. Știam de credit. Nu știam cât mai folosise de pe carduri și nici de banii luați de la prieteni.
— Și casa părinților mei ce trebuia să rezolve?
Ramona a ezitat.
— Andrei voia să stingă o parte din datorii și să avem suficient ca să mergem înainte cu nunta așa cum era planificată.
Tata a râs scurt.
Fără urmă de veselie.
— Deci eu îmi pun casa garanție ca voi să nu renunțați la artificii.
— Nu asta…
— Ba exact asta este.
Mama plângea din nou.
— De ce nu ne-a spus?
Ramona a privit-o.
— Pentru că îi era rușine.
Am vrut să spun că rușinea nu-l împiedicase să-i amenințe.
Dar înainte să apuc, am auzit poarta.
Ramona s-a ridicat brusc.
— Doamne…
Andrei a intrat câteva secunde mai târziu.
Nu știu cum aflase unde era.
Poate o văzuse mașina unui cunoscut.
Poate o sunase și își dăduse seama.
Când a văzut-o în sufragerie, s-a oprit.
— Ce faci aici?
Ramona s-a ridicat.
— Le-am spus.
Fața lui s-a schimbat.
— Ce le-ai spus?
— Tot.
Andrei s-a uitat spre mine.
Apoi spre părinți.
— Perfect.
— Nu, a spus Ramona. Nu e perfect. Dar nu mai puteam să-i lăsăm să-și pună casa garanție fără să știe adevărul.
— Era problema noastră.
Tata a făcut un pas înainte.
— În momentul în care ai venit după casa mea, a devenit și problema mea.
Andrei a tăcut.
Tata nu ridicase vocea.
— Cât datorezi?
— Ți-a spus Ramona.
— Vreau să aud de la tine.
— Tată…
— Nu cât costă nunta. Cât datorezi tu acum?
Andrei s-a uitat spre podea.
A spus suma.
Cu creditul, cardurile și banii împrumutați, era mai mult decât ne imaginam.
Mama s-a așezat.
— Doamne, Andrei…
— Pot să plătesc.
— Atunci de ce ai nevoie de casa noastră? a întrebat tata.
— Pentru că dacă facem nunta așa cum am stabilit, după aceea ne redresăm.
— Din dar.
Andrei n-a răspuns.
— Asta era planul?
— Toată lumea face așa.
— Nu mă interesează toată lumea.
Tata s-a apropiat de el.
— Dacă invitații nu-ți aduc cât ai calculat?
— O să aducă.
— Iar dacă nu?
Andrei n-a avut răspuns.
Atunci mama a spus încet:
— Eu eram gata să fac creditul.
Andrei s-a uitat la ea.
— Ce?
— Azi-noapte m-am gândit că poate ar trebui să acceptăm.
— Mamă…
— Mi-a fost frică să nu te pierd.
L-am văzut pe Andrei încremenind.
Mama și-a șters ochii.
— Când ai spus să nu te mai căutăm, am crezut că vorbești serios.
— Eram nervos.
— Eu sunt mama ta. Cum să știu ce spui de nervi și ce spui serios?
Andrei nu mai părea furios.
Doar obosit.
— Îmi pare rău.
Tata l-a privit.
— Nu pentru asta ai venit.
— Nu.
— Atunci pentru ce?
Andrei s-a uitat spre Ramona.
— Pentru că ea a venit aici fără să-mi spună.
— Și bine a făcut, am spus.
S-a întors spre mine.
— Normal că tu spui asta.
Iar acolo am simțit că ne întoarcem exact la masa cu mere.
— Iar începem?
— Nu încep nimic.
— Ba da. De fiecare dată când nu-ți convine ceva, ajungem la facultatea mea.
— Pentru că voi vă prefaceți că n-a existat.
Tata a vrut să intervină.
L-am oprit.
— Lasă-l.
M-am uitat la fratele meu.
— Spune tot.
— Ce să spun?
— Ce ai de spus de douăzeci de ani.
A râs amar.
— Când tu aveai nevoie de bani, era important. Facultatea Irinei. Chiria Irinei. Cărțile Irinei. Când eu am început să muncesc, dintr-odată eram „băiat mare”.
Mama și-a coborât capul.
— Tu ai spus că nu vrei facultate, Andrei.
— Știu.
— Ai vrut să muncești.
— Știu.
— Atunci ce trebuia să facem?
Andrei s-a uitat la ea.
— Poate să mă întrebați și pe mine din când în când dacă am nevoie de ceva.
Mama a rămas fără cuvinte.
— Nu să presupuneți că, dacă nu cer, înseamnă că nu am nevoie.
Acolo s-a făcut liniște.
Pentru că, pentru prima dată, nu mai vorbea despre nuntă.
Vorbea despre el.
Mama s-a ridicat.
— Poate am greșit.
Andrei a clipit.
— Ce?
— Poate cu tine am confundat faptul că erai mai independent cu faptul că nu aveai nevoie de noi.
El n-a spus nimic.
— Irina plecase de acasă. Era studentă. Ne suna când nu mai avea bani. Tu aveai serviciu și veneai acasă cu salariul tău. Și probabil ne-am spus că tu ești bine.
— Exact.
— Dar asta nu înseamnă că te-am iubit mai puțin.
Andrei și-a frecat fruntea.
— Nu așa s-a simțit.
Am intervenit.
— Și ai dreptul să fii supărat pentru asta.
S-a uitat surprins la mine.
— Chiar ai.
Am continuat:
— Dacă ai simțit ani întregi că eu am fost favorita, trebuia să vorbim despre asta. Poate trebuia să vorbim acum zece ani.
Am arătat spre părinți.
— Dar nu poți transforma rana aia într-o ipotecă pe casa lor.
N-a răspuns.
Ramona a fost cea care a rupt tăcerea.
— Eu nu mai vreau nunta asta.
Andrei s-a întors spre ea.
— Ce?
— Nu așa.
— Avem avansurile plătite.
— Pierdem ce trebuie să pierdem.
— Sunt mii de euro!
— Știu.
— Și ce facem? Anulăm tot?
— Nu știu.
Ramona avea lacrimi în ochi.
— Dar prefer să pierdem niște avansuri decât să-i facem pe părinții tăi să riște casa ca noi să avem artificii la miezul nopții.
Andrei a rămas nemișcat.
— Și tu ai vrut toate astea.
— Da.
— Acum e vina mea?
— Nu.
S-a apropiat puțin de el.
— E și vina mea. Am vrut pozele. Restaurantul. Decorurile. Amândoi ne-am luat după ce vedeam la alții.
A făcut o pauză.
— Dar tu ai început să împrumuți bani fără să-mi mai spui tot. Acolo nu mai suntem doi.
Andrei și-a coborât capul.
În ziua aceea nu s-a rezolvat nimic spectaculos.
Părinții mei nu i-au dat bani.
Nu au pus casa garanție.
Iar tata a spus foarte clar:
— Casa asta nu intră în nicio bancă pentru nuntă și nici pentru datoriile tale.
Andrei n-a mai protestat.
Au urmat câteva săptămâni grele.
Au tăiat lista invitaților aproape la jumătate.
Au renunțat la formația scumpă și au găsit un DJ.
Au anulat artificiile.
Au redus decorurile.
Au schimbat restaurantul cu unul mai mic.
Au pierdut două avansuri.
I-a durut.
Și cred că a fost bine că i-a durut.
Pentru prima dată, fiecare decizie avea un preț pe care îl plăteau ei.
Nu părinții noștri.
Andrei și-a făcut un plan pentru datorii.
A vândut o mașină pe care încă o plătea în rate și a cumpărat una mult mai ieftină.
A început să ia suplimentar de lucru când putea.
Ramona a contribuit și ea la cheltuielile pe care le făcuseră împreună.
Părinții noștri i-au ajutat cu ceva la nuntă.
Dar cu suma pe care o puteau da fără împrumuturi.
Fără ipotecă.
Fără să-și pună bătrânețea pe masa unei bănci.
Nunta a avut loc.
Au fost puțin peste o sută de oameni.
Fără artificii.
Fără decorurile pe care Ramona le salvase luni întregi pe telefon.
Dar a fost mâncare bună.
Muzică.
Oameni care chiar îi cunoșteau.
La un moment dat, Andrei a dansat cu mama.
Eu eram aproape și am auzit-o întrebând:
— Ești supărat că n-a ieșit cum voiai?
— Nu.
— Sigur?
Andrei s-a uitat în jur.
— Mamă, îmi pare rău că v-am pus să alegeți între mine și casa voastră.
Mama s-a oprit din dans pentru o secundă.
— Nu ne-ai pus să alegem între tine și casă.
Andrei a privit-o.
— Ne-ai pus să alegem între frica de a te pierde și frica de a pierde tot ce avem.
Lui Andrei i s-au umplut ochii de lacrimi.
— Știu.
— Să nu mai faci niciodată asta.
— Nu mai fac.
Mama l-a strâns în brațe.
Tata n-a fost la fel de repede convins.
A dansat.
A vorbit cu invitații.
A zâmbit.
Dar cu Andrei a rămas rezervat.
Și cred că fratele meu a înțeles că un „îmi pare rău” nu repară automat momentul în care i-ai spus tatălui tău că nu mai este familia ta dacă refuză să-și riște casa pentru tine.
După nuntă, am ieșit câteva minute afară.
Andrei a venit după mine.
— Irina.
— Da?
A rămas lângă mine.
— Am fost nedrept cu tine.
— Ai fost.
A zâmbit puțin.
— Puteai să spui și tu „nu-i nimic”.
— Dar a fost ceva.
A dat din cap.
După câteva secunde a spus:
— Tot cred că ai fost favorita.
Am râs.
— E posibil să fi fost ajutată mai mult.
S-a uitat la mine.
— Serios?
— Da. Nu-mi amintesc lucrurile exact cum le-ai trăit tu. Dar asta nu înseamnă că tu le-ai inventat.
A rămas tăcut.
— Doar că trebuia să vorbim despre asta acum zece sau cincisprezece ani, Andrei. Nu să punem casa lor pe masă.
— Știu.
— Și nici eu nu eram vinovată că ei îmi dădeau bani pentru facultate.
— Știu și asta.
— Bun.
— Atunci suntem bine?
M-am uitat la el.
— Suntem mai bine.
A fost suficient.
Au trecut câteva luni.
Într-o duminică ne-am întâlnit iar toți la părinți.
În aceeași bucătărie.
Aceeași masă.
Tata a venit din curte cu un castron de mere și l-a pus în mijloc.
Andrei s-a uitat la el.
Apoi la mine.
— Pe asta măcar n-o mai lovesc.
Mama a început să râdă.
Eu după ea.
Până și tata a zâmbit.
Nu uitaserăm.
Dar nici nu mai trebuia să ne prefacem că nimic nu se întâmplase.
Casa era tot acolo.
Fără ipotecă.
Fără bancă.
Fără riscul ca doi oameni care munciseră o viață să-și piardă singura lor siguranță pentru o petrecere.
Iar Andrei și Ramona își plăteau în continuare datoriile.
Încet.
Din banii lor.
Cred că atunci am înțeles ceva.
Banii nu distrug întotdeauna familiile.
Uneori scot la suprafață lucrurile despre care familia a refuzat ani întregi să vorbească.
La noi nu era vorba doar despre douăzeci de mii de euro.
Era vorba despre un băiat care crescuse crezând că sora lui fusese aleasă înaintea lui.
Despre niște părinți care confundaseră independența unui copil cu lipsa lui de nevoie.
Despre o nuntă care devenise atât de importantă, încât doi oameni aproape uitaseră ce ar fi trebuit să sărbătorească.
Și despre o mamă care era gata să-și pună casa garanție nu pentru că i se părea o idee bună, ci pentru că se temea că altfel își pierde fiul.
Poate tocmai de aceea cel mai important lucru pe care l-am făcut în toată povestea asta n-a fost să găsim bani.
A fost să spunem „nu” înainte ca frica de a pierde un om să ne facă să pierdem tot ce aveam.