Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Atunci explică-mi de ce vrea să schimbe tot, a repetat Mirela.
Cătălin ținea telefonul la ureche și se uita la mine.
— Ce anume să schimbe?
Mirela a tăcut câteva secunde.
— Tata spune că nu mai trece casa pe numele meu.
— Și ce legătură am eu?
— Pentru că până duminică era hotărât! După ce ați plecat voi, a început să spună că s-a grăbit.
Cătălin s-a ridicat de la masă.
— Eu n-am vorbit cu tata de atunci.
— Atunci cine?
— Nu știu.
— Ba eu cred că știi.
Cătălin și-a pierdut răbdarea.
— Mirela, dacă tata s-a răzgândit, întreabă-l pe el. Casa este a lor. Exact asta ne-ați spus și nouă duminică.
A închis.
Am rămas amândoi privind telefonul.
— Tu ai vorbit cu ei? m-a întrebat.
— Doar cu mama ta, când m-a sunat pentru control.
I-am povestit conversația.
Când i-am spus că Elena îmi răspunsese „Mirela are serviciu și copii”, Cătălin a zâmbit amar.
— Tu ce ai?
— Se pare că timp liber nelimitat.
N-a râs.
A doua zi l-a sunat tatăl lui.
Nu ca să discute despre casă.
— Poți să treci pe la noi?
Cătălin s-a dus singur.
Când s-a întors, aproape două ore mai târziu, părea mai degrabă obosit decât mulțumit.
— Ei bine?
S-a așezat.
— Tata nu mai merge la notar.
— De ce?
— Pentru că a început să se întrebe de ce se grăbește.
— Așa, dintr-odată?
Cătălin a dat din cap.
— Nu chiar.
După ce refuzasem s-o duc pe Elena la control, îl sunaseră pe el.
Nu putea lipsi în dimineața aceea de la serviciu.
Așa că o sunaseră pe Mirela.
Mirela nu putuse nici ea.
Avea o ședință.
Controlul fusese reprogramat.
Două zile mai târziu, Vasile avusese nevoie de niște rețete.
Tot Mirela fusese sunată.
— Și?
— S-a dus. Dar s-a certat cu tata pentru că a trebuit să stea aproape două ore.
Nu mi-a făcut nicio plăcere să aud asta.
Nu voiam ca Mirela să eșueze ca să demonstrăm noi ceva.
— Și pentru asta nu-i mai dă casa?
— Nu.
Cătălin s-a uitat la mine.
— Asta l-am întrebat și eu.
Mi-a povestit discuția.
Vasile îi spusese:
— Poate că am făcut lucrurile prea repede.
— Ce înseamnă prea repede?
— Înseamnă că nu mai semnez nimic deocamdată.
— Din cauza Alinei?
— Nu.
— Din cauza Mirelei?
Vasile tăcuse.
Atunci Cătălin îi spusese:
— Tată, dacă îi dai casa Mirelei, dă-i-o. Nu am venit să te conving să mi-o dai mie.
— Știu.
— Nu cred că știi. Pentru că tu încă vorbești de parcă problema mea este casa.
Vasile se așezase.
— Atunci care este?
Cătălin îl privise.
— De ce faptul că eu m-am descurcat singur a devenit motivul pentru care merit mai puțin?
Tatăl lui nu răspunsese imediat.
Apoi spusese:
— Tu ai fost întotdeauna mai puternic.
— Și?
— Mirela a avut nevoie de mai mult ajutor.
— Și eu am avut nevoie de voi.
— Când?
Cătălin mi-a spus că întrebarea aceea îl duruse mai mult decât se așteptase.
— Când aveam douăzeci și cinci de ani și plăteam chirie. Când ne-am luat apartamentul și jumătate din salariu mergea pe rată. Când am rămas fără serviciu trei luni. Numai că eu n-am venit să cer.
Vasile îi spusese:
— Păi vezi? Te-ai descurcat.
— Exact. Și de fiecare dată când m-am descurcat, voi ați înțeles că nu am nevoie de nimic.
A urmat o tăcere.
Apoi Vasile recunoscuse ceva.
— Eu am crescut cu ideea că băiatul își face singur rostul, iar fetei trebuie să-i lași ceva.
Cătălin îl întrebase:
— Și dacă băiatul se descurcă, nu mai este copilul tău?
Vasile nu răspunsese.
Nu fusese nicio împăcare spectaculoasă.
Nicio îmbrățișare.
Nici măcar scuze.
Dar pentru prima dată tatăl lui ascultase.
În weekend, Mirela a venit la noi.
Nu mă așteptam.
A intrat și a rămas în picioare în sufragerie.
— Vreau să lămurim ceva.
— Spune, i-am răspuns.
— Eu nu v-am cerut să faceți toate lucrurile alea pentru mama și tata.
Tonul ei era defensiv, dar nu agresiv.
— Știu.
Răspunsul meu a surprins-o.
— Atunci de ce acum toată lumea se uită la mine de parcă eu i-am abandonat?
— Eu nu am spus asta.
— Tata asta crede.
Cătălin a intervenit:
— Poate pentru că în ultima săptămână a trebuit să te sune pe tine.
Mirela s-a întors spre el.
— Și ce voiai să fac? Am doi copii și un serviciu.
Am simțit cum îmi vine să-i răspund.
M-am oprit.
Apoi am spus doar:
— Și eu am serviciu, Mirela.
S-a făcut liniște.
— Știu.
— Atunci de ce timpul tău a fost întotdeauna mai important decât al meu?
N-a răspuns.
După câteva secunde s-a așezat.
— Pentru că voi vă ofereați.
— Da.
— De fiecare dată.
— Da.
Mirela și-a frecat fruntea.
— Și după un timp nici nu m-au mai întrebat pe mine.
Asta nu mă așteptasem să aud.
— Ce vrei să spui?
— Exact ce am spus. Dacă mama avea control, te suna pe tine. Dacă tata avea nevoie de medicamente, îl suna pe Cătălin sau pe tine. Eu aflam după.
— Dar când te rugau…
— De multe ori spuneam că nu pot.
A ridicat privirea.
— Știu cum sună.
Nu mai părea femeia sigură pe ea din duminica aceea.
— M-am obișnuit că rezolvați voi.
Cătălin a întrebat:
— Și casa?
Mirela a tăcut.
— Mi-au spus că vor să mi-o dea.
— Și ți s-a părut corect?
— Mi s-a părut convenabil.
Răspunsul a fost atât de sincer, încât niciunul dintre noi n-a mai spus nimic câteva secunde.
— Dacă îmi dai ceva, a continuat ea, nu stau să te conving să nu-mi dai.
Nu-mi plăcea răspunsul.
Dar măcar era adevărat.
— Atunci de ce mi-ai spus „le-ai făcut că ai vrut”? am întrebat.
Mirela și-a coborât privirea.
— Pentru că m-am simțit atacată.
— Nu te atacasem.
— Știu.
A oftat.
— Dar știam ce ai făcut pentru ei. Și știam ce n-am făcut eu.
Acolo s-a schimbat ceva.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu am devenit cele mai bune prietene.
Dar pentru prima dată nu mai vorbeam despre casă.
Vorbeam despre ceea ce se întâmplase ani întregi.
Eu preluasem prea mult.
Mirela se retrăsese prea ușor.
Cătălin fusese copilul despre care toți spuneau „se descurcă”.
Iar părinții lui se obișnuiseră cu toate acestea până când li se păruseră normale.
Casa doar scosese totul la suprafață.
În săptămânile următoare am stabilit altfel lucrurile.
Nu pe hârtie.
Nu cu tabele.
Pur și simplu am încetat să mai spun automat „da”.
Dacă Elena avea un control, întreba cine poate.
Uneori mergea Mirela.
Uneori Cătălin.
O dată am mers eu.
Pentru că puteam.
Și, mai important, pentru că voiam.
Nu pentru că se presupunea că trebuie.
Vasile și Elena n-au mai mers la notar.
Cel puțin nu pentru a trece casa pe numele cuiva.
Au decis să rămână proprietari cât timp trăiesc și să nu mai promită casa niciunuia dintre copii.
— După noi, veți vedea voi, le-a spus Vasile.
Cătălin a râs când a auzit.
— Este probabil prima decizie despre casa aia cu care sunt complet de acord.
Dar lucrul care a contat cel mai mult pentru el s-a întâmplat câteva luni mai târziu.
Tatăl lui l-a chemat la o cafea.
Doar pe el.
La plecare, i-a spus:
— Am greșit cu tine.
Atât.
Cătălin mi-a povestit acasă.
— Și ce i-ai spus?
— Nimic.
— Nimic?
— Dacă mai stăteam, cred că începeam să plâng amândoi.
Am râs.
Dar ochii lui erau umezi.
Eu și Elena am avut nevoie de mai mult timp.
Nu puteam să uit peste noapte propoziția aceea:
„Una n-are legătură cu alta.”
Pentru mine avea.
Nu pentru că așteptam o recompensă.
Ci pentru că nu mai voiam să fiu considerată familie numai când familia avea nevoie de ceva.
Într-o miercuri dimineață, la aproape șase luni după scandal, telefonul meu a sunat.
Elena.
M-am uitat la ecran înainte să răspund.
Primul meu gând a fost:
„Oare ce s-a întâmplat?”
— Bună dimineața, am spus.
— Bună, Alina.
A urmat o pauză.
— Ești la serviciu?
— Da. De ce?
— Așa.
Am așteptat.
— Am control mâine, a spus.
Mi-am încordat umerii fără să vreau.
Apoi a continuat:
— Vine Mirela cu mine. Am stabilit deja.
— Bine.
— Te-am sunat doar să te întreb ce mai faci.
Am rămas tăcută.
— Alina?
— Sunt aici.
— Ești bine?
M-am uitat pe geamul biroului.
Și am zâmbit.
— Da. Sunt bine.
Am vorbit aproape zece minute.
Despre nimic important.
Despre serviciu.
Despre vreme.
Despre ce mai făcea Cătălin.
Înainte să închidă, Elena mi-a spus:
— Să mai veniți pe la noi când aveți timp.
Nu „am nevoie să-mi aduci”.
Nu „poți să mă duci”.
Nu „treci să-mi iei”.
Doar:
„Să mai veniți.”
În seara aceea i-am povestit lui Cătălin.
— Știi ce este ciudat?
— Ce?
— Cred că este prima dată în doisprezece ani când mama ta mă sună doar ca să vadă ce fac.
Cătălin s-a uitat la mine.
— Și cum te-ai simțit?
M-am gândit puțin.
— Ca și cum, în sfârșit, m-a sunat pe mine. Nu serviciul de transport. Nu femeia cu medicamentele. Pe mine.
Casa era tot acolo.
Nici pe numele nostru.
Nici pe numele Mirelei.
Și, sincer, nu mai conta.
Pentru că problema nu fusese niciodată doar cine primește niște pereți după moartea părinților.
Problema fusese că într-o familie fiecare ajunsese să aibă un rol.
Mirela era copilul care „avea nevoie”.
Cătălin era copilul care „se descurca”.
Eu eram nora care „rezolva”.
Și nimeni nu se mai întrebase dacă rolurile acelea erau drepte.
A trebuit să spun pentru prima dată „nu” ca să descoperim cu toții cât de multe lucruri se sprijiniseră ani întregi pe acel „da”.
Iar când am început din nou să-i ajut, am făcut-o altfel.
Nu pentru o casă.
Nu pentru recunoștință.
Nu ca să demonstrez că sunt mai bună decât Mirela.
Ci pentru că uneori puteam și voiam.
Diferența era că acum, dacă nu puteam, exista și altcineva care trebuia să poată.
Iar dacă telefonul suna doar ca să mă întrebe ce mai fac, știam că în sfârșit nu mai eram bună în familia aceea doar pentru ceea ce făceam.
Eram privită și pentru ceea ce eram.