Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Victor a privit-o pe Andreea de parcă nu-și recunoștea propria fiică.
— Ce să fi văzut?
Andreea și-a tras aer în piept.
— Pe mama plângând în baie și ieșind după zece minute ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Pe mama mâncând ultima, după ce se asigura că noi avem tot. Pe mama renunțând la serviciu, la prietene, la lucrurile care îi plăceau, pentru că în casa asta mereu era ceva “mai important”.
Victor a ridicat mâna.
— Stai puțin. Mama voastră a ales să stea acasă.
— A ales? a întrebat Andreea. Sau i-ai spus că salariul ei era prea mic și că “cineva trebuie să stea cu copiii”?
Victor s-a uitat spre mine.
Eu nu spusesem nimic.
Nu mai era nevoie.
— Știi ce-mi amintesc eu cel mai bine? a continuat Andreea. Când eram mică, mama citea seara. Avea mereu o carte lângă pat. După câțiva ani n-am mai văzut-o citind aproape deloc.
Victor a oftat.
— Aveam doi copii. Eram ocupați. Ce legătură are asta cu divorțul?
Andreea a zâmbit trist.
— Exact asta e problema, tată. Tu încă nu înțelegi.
Răzvan, care până atunci mă întrebase de ce nu mai pot “suporta puțin”, nu mai spunea nimic.
Andreea s-a întors spre el.
— Îți amintești când veneam acasă de sărbători?
— Da.
— Cine stătea cu noi la masă?
— Toți.
— Nu. Mama se ridica mereu. Îți mai punea ție. Îi aducea lui tata pâine. Strângea farfuriile. Făcea cafeaua. Când se așeza, noi aproape terminaserăm.
Răzvan și-a coborât privirea.
Victor s-a enervat.
— Am muncit toată viața pentru familia asta! N-am băut, n-am umblat după femei, nu v-am lăsat fără bani. Acum aflu că am fost un soț îngrozitor pentru că am întrebat unde-mi este cămașa?
M-am uitat la el.
— Nu, Victor.
Pentru prima dată în seara aceea am vorbit fără să-mi tremure vocea.
— Tocmai de aceea mi-au trebuit 27 de ani să înțeleg. Nu m-ai lovit. Nu m-ai înșelat. Ai muncit și ai adus bani acasă. Și mult timp am crezut că asta înseamnă că nu am voie să fiu nefericită.
A tăcut.
— Dar am fost singură lângă tine, Victor. Ani întregi.
— Și acum ce vrei? Să arunci tot?
— Nu arunc nimic. Încerc să văd dacă din mine a mai rămas ceva.
Atunci Răzvan a ridicat capul.
— Mamă…
M-am uitat spre el.
— Îmi pare rău.
Nu mă așteptam.
— Pentru ce?
— Pentru ce am spus mai devreme. Cu “mai suportă puțin”.
Și-a trecut mâna peste față.
— Cred că exact asta ți-am cerut și noi toată viața. Să mai faci ceva pentru noi.
Victor s-a ridicat brusc.
— Foarte frumos. Acum sunt eu dușmanul tuturor.
Andreea a răspuns calm:
— Nu ești dușmanul nostru, tată. Dar nici mama nu trebuie să-și sacrifice restul vieții ca tu să nu fii obligat să schimbi nimic.
Apoi a spus ceva ce n-am uitat.
— Eu nu vreau să ajung într-o căsnicie în care, după 27 de ani, soțul meu știe unde îi sunt cămășile, dar nu știe ce-mi place.
Victor n-a mai răspuns.
Două zile mai târziu mi-am făcut bagajul.
Nu am luat mare lucru.
Câteva haine, actele, câteva fotografii și trei cărți vechi pe care le păstrasem din perioada în care lucram la librărie.
M-am mutat într-o garsonieră.
Prima noapte a fost îngrozitoare.
Am stat pe marginea patului, printre cutii, și m-am întrebat dacă nu cumva Victor avea dreptate.
Aveam 54 de ani.
O căsnicie de 27.
Doi copii.
O casă.
Poate trebuia să fiu recunoscătoare.
Poate eram egoistă.
Poate libertatea despre care îmi vorbisem în minte avea să însemne doar singurătate.
Am plâns până târziu.
Dimineața m-am trezit înainte să sune alarma.
Pentru câteva secunde nu mi-am amintit unde sunt.
Apoi m-am ridicat și mi-am făcut o cafea.
Am stat la masa mică de lângă fereastră.
Și am așteptat.
Nimic.
Nimeni nu m-a întrebat unde este cămașa.
Nimeni nu mi-a spus că nu mai este pâine.
Nimeni nu m-a întrebat ce gătesc.
Nimeni nu mi-a cerut nimic.
Am băut cafeaua cât era încă fierbinte.
Nu m-am simțit fericită.
Dar m-am simțit liniștită.
Și abia atunci am realizat cât de mult îmi lipsise liniștea.
Victor a început să mă sune.
Uneori era furios.
— Te faci de râs, Mariana. Ce-o să spună oamenii?
Alteori își schimba vocea.
— Hai acasă. Putem să uităm prostia asta.
Dar niciodată nu mă întreba:
“Ce trebuie să schimb?”
Mă întreba doar:
“Când te întorci?”
Și diferența dintre cele două întrebări mi-a spus tot ce trebuia să știu.
Într-o după-amiază am trecut pe lângă o librărie.
M-am oprit în fața vitrinei.
Nu mai lucrasem de când erau copiii mici.
Am intrat.
Mirosul de hârtie și rafturile pline mi-au amintit imediat de femeia care fusesem înainte să devin doar “mama”, “soția” și “Mariana, unde este…?”
Am început să merg acolo des.
După o vreme, proprietara mi-a spus că avea nevoie de cineva câteva ore pe zi.
— N-am mai lucrat de foarte mult timp, i-am spus.
A ridicat din umeri.
— Cărțile tot cărți au rămas.
Am râs.
Și am acceptat.
Când i-am spus Andreei, a început să plângă.
— Mamă, te-ai întors la librărie?
— Se pare că da.
— Îți plăcea.
Am rămas tăcută.
Fiica mea își amintea.
După câteva luni, Răzvan a venit să mă vadă.
S-a uitat prin garsonieră.
— E mică.
— Este.
— Dar pari… altfel.
— Cum?
S-a gândit.
— Parcă nu mai ești grăbită tot timpul.
Apoi s-a uitat la mine și mi-a spus:
— Acum înțeleg de ce ai plecat.
Asta a însemnat mai mult pentru mine decât credeam.
Victor a înțeles mult mai greu.
Într-o zi ne-am întâlnit pentru câteva lucruri legate de divorț.
Părea obosit.
— Chiar ești mai fericită aici decât acasă?
M-am gândit înainte să răspund.
— Nu în fiecare zi.
A părut surprins.
— Atunci de ce nu vii înapoi?
— Pentru că nu am plecat ca să fiu fericită în fiecare zi. Am plecat ca să pot fi din nou eu.
Pentru prima dată, Victor n-a avut o replică pregătită.
Divorțul s-a încheiat fără împăcarea spectaculoasă pe care o speraseră unele rude.
Și fără alt bărbat.
Nu plecasem pentru altcineva.
Asta fusese, poate, partea pe care Victor o înțelesese cel mai greu.
Plecasem pentru mine.
Într-o seară, aproape un an mai târziu, am ajuns acasă de la librărie, mi-am făcut un ceai și am deschis o carte.
După câteva pagini mi-am dat seama că zâmbeam.
Mi-am amintit atunci întrebarea pe care i-o pusesem lui Victor:
“Tu știi ce-mi place mie?”
El nu știuse.
Dar adevărul era că, după atâția ani în care avusesem grijă de toți ceilalți, aproape că uitasem și eu.
La 54 de ani nu-mi reconstruisem încă toată viața.
Dar începusem să o cunosc din nou pe femeia care urma s-o trăiască.
Și pentru prima dată după foarte mulți ani, femeia aceea eram eu.