Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas câteva clipe lângă ușa dormitorului, cu mâna pe burtă.
Din sufragerie nu se mai auzea nimic.
Nu am intrat peste ei. Nu am țipat. Nu am întrebat ce voise Cătălin să spună.
Pentru prima dată, nu mai aveam nevoie de explicațiile lui.
Dimineața, după ce Lidia plecase, Cătălin m-a găsit scoțând haine din dulap.
— Ce faci?
— Te-am auzit aseară.
A încremenit.
— Bianca, nu ai înțeles…
— Am înțeles foarte bine.
— Eram nervos. Mama mă presa.
— Mama ta te-a întrebat pe cine alegi. Iar tu ai răspuns.
S-a apropiat.
— Nu am spus că nu vreau copilul.
M-am întors spre el.
— Ai spus ceva mai rău. Ai spus că, dacă trebuie să alegi, nu-l alegi.
A tăcut.
Atunci i-am spus lucrul pe care îl ținusem în mine din ziua în care aflase de sarcină:
— Eu am primit-o pe Mara în viața mea fără să mă întreb cât ne costă. I-am cumpărat haine, i-am făcut mâncare, am dus-o unde avea nevoie și n-am considerat-o niciodată o povară. N-am cerut să dispară ea ca să-mi fie mie mai ușor.
Cătălin și-a trecut mâna prin păr.
— Nu e același lucru.
— Ba exact același lucru este. Numai că eu n-am pus niciodată un copil să plătească pentru problemele adulților.
Am închis valiza.
— Bianca, unde pleci?
— La părinții mei.
— Și noi?
M-am uitat la el.
— “Noi” trebuia să existe aseară, când mama ta ți-a cerut să alegi între copiii tăi.
Pentru prima dată părea speriat.
— Putem discuta.
— Am încercat să discut săptămâni întregi. Tu mi-ai spus să nu mai pun presiune.
Telefonul lui a sunat.
Pe ecran era numele Lidiei.
Cătălin s-a uitat la telefon, apoi la mine.
Nu i-am mai spus nimic.
Era prea târziu să-l învăț eu ce trebuia să facă.
Lidia a venit înainte să plec.
A intrat cu cheia ei, ca de obicei, și s-a oprit când a văzut valiza.
— Faci o mare prostie.
Am ridicat mânerul bagajului.
— Nu. Prostia a fost să cred că în casa asta copilul meu va fi tratat ca familie.
— O să vezi cât de greu este singură.
— Poate. Dar măcar copilul meu nu va crește auzind că existența lui încurcă socotelile altora.
Cătălin era în spatele ei.
Nu m-a oprit.
Am plecat.
Mama m-a așteptat în gara din Pitești. Când m-a văzut coborând cu valiza, nu m-a întrebat ce făcusem și nici de ce.
M-a luat în brațe.
Tata mi-a luat bagajul.
— Și acum ce fac? am întrebat printre lacrimi.
S-a uitat la burta mea, apoi la mine.
— Ce să facem? Lasă, fată, că-l creștem.
Am început să plâng și mai tare.
Dar de data aceea nu mai plângeam de frică.
Plângeam pentru că, după săptămâni în care copilul meu fusese numit problemă, cineva tocmai îl primise în familie fără nicio condiție.
Lunile următoare n-au fost ușoare.
Am continuat să lucrez ca contabilă cât am putut. Am strâns bani, am cumpărat un pătuț la mâna a doua și am spălat hăinuțele mici pe care mama le găsea prin magazine.
Cătălin mă suna.
La început încerca să se justifice.
— N-am vrut să se ajungă aici.
— Nici eu.
— Mama a exagerat.
— Iar tu ai lăsat-o.
Asta încheia aproape fiecare conversație.
Când s-a născut Tudor, tata a plâns.
Mama îl ținea în brațe și repeta:
— Uite-l pe băiatul nostru…
Iar eu mă uitam la el și mă întrebam cum putuse cineva să vorbească despre copilul acela ca despre o cheltuială înainte să-i vadă chipul.
Cătălin a venit la maternitate.
A rămas lângă pătuț fără să spună nimic.
Când i-am pus copilul în brațe, Tudor i-a prins unul dintre degete.
Cătălin și-a mușcat buza.
— Seamănă cu tine.
— Poate.
A continuat să-l privească.
— Bianca… am greșit.
— Știu.
Și-a ridicat ochii.
— Nu putem încerca din nou?
Întrebarea aceea, cu câteva luni înainte, ar fi fost tot ce-mi doream să aud.
Acum nu mai era.
— Poți încerca să fii tatăl lui Tudor.
A așteptat continuarea.
— Dar soțul meu ai avut deja șansa să fii.
A plecat cu ochii roșii.
Nu i-am interzis să-și vadă fiul. Nu voiam ca Tudor să plătească pentru greșelile tatălui lui.
Dar am pus limite.
Iar una dintre ele o privea pe Lidia.
Nu mai avea cheie de la casa mea. Nu mai lua decizii pentru mine. Și nu urma să intre în viața lui Tudor până când nu înțelegea că el nu era un copil de categoria a doua.
Cea mai mare surpriză a venit însă de la Mara.
Într-o sâmbătă, Cătălin m-a sunat.
— Mara știe de Tudor.
Am simțit un nod în stomac.
— Și?
— Vrea să-l cunoască.
Am tăcut.
— A întrebat de ce nu i-am spus că are un frate.
Atunci am înțeles cât de absurd fusese totul.
Lidia pretinsese luni întregi că o “protejează” pe Mara de copilul meu.
Dar nimeni nu o întrebase vreodată pe Mara de ce avea nevoie.
Am acceptat întâlnirea.
Când a venit, Mara avea în mână o pungă mică.
Din ea a scos o jucărie de pluș.
— E pentru el.
— Mulțumesc.
S-a apropiat de pătuț și l-a privit mult timp.
— Pot să-l țin?
Am așezat-o pe canapea și i l-am pus cu grijă în brațe.
Tudor a început să-i prindă bluza cu degetele.
Mara a râs.
Cătălin stătea câțiva pași mai departe și îi privea.
— E fratele meu, a spus ea simplu.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Atât.
Copilul pe care Lidia îl transformase într-o amenințare nu fusese niciodată o amenințare pentru Mara.
Era fratele ei.
În lunile care au urmat, Cătălin a început să vină regulat să-l vadă pe Tudor.
Nu cu promisiuni.
Cu scutece. Cu medicamente când era răcit. Cu nopți în care îl plimba prin cameră când avea colici. Cu prezență.
Într-o zi mi-a spus:
— Cred că am confundat foarte mult timp respectul pentru mama cu obligația de a face ce spune ea.
— Și ai aflat prea târziu.
A dat din cap.
— Pentru noi, da.
Nu l-am contrazis.
Pentru că era adevărat.
Nu ne-am împăcat.
Unele lucruri pot fi iertate fără să mai poată fi reconstruite.
Dar Cătălin a devenit, încet, tatăl pe care Tudor îl merita.
Iar Mara a devenit sora care îi aducea cărți și se supăra dacă altcineva încerca să-l facă să râdă înaintea ei.
Într-o după-amiază, am găsit-o pe canapea cu Tudor adormit lângă ea.
Mara mi-a făcut semn să vorbesc încet.
— Bianca?
— Da?
— Bunica spunea că dacă apare Tudor, eu o să pierd lucruri.
Mi s-a strâns inima.
— Știu.
S-a uitat la fratele ei.
— Dar eu n-am pierdut nimic.
A zâmbit.
— Am primit un frate.
Atunci am înțeles ceva.
În toată povestea aceea, adulții vorbiseră despre bani, drepturi, moșteniri și despre cine trebuie pus primul.
Copiii nu ceruseră nimic din toate astea.
Eu nu o iubisem mai puțin pe Mara pentru că urma să-l nasc pe Tudor.
Iar Mara nu devenise mai puțin importantă pentru că avea un frate.
Singurul lucru pe care refuzasem să-l accept fusese ideea că, pentru ca un copil să aibă loc într-o familie, altul trebuie să dispară.
Și privind-o pe Mara cum îi trăgea încet păturica peste picioare fratelui ei, am știut că făcusem alegerea corectă.