Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mami!
Mara a venit spre mine cu brațele întinse.
M-am aplecat și am luat-o în brațe.
— Ușor, iubita mea.
— Am ales eu florile pentru bunicul!
În urma ei venea Ștefan.
Soțul meu.
La patruzeci și cinci de ani, Ștefan Ionescu era unul dintre cei mai respectați antreprenori din mediul de afaceri bucureștean. Dar în clipa aceea nu mă interesa cine îl cunoștea și câte companii avea.
Era omul care îmi ținuse mâna în ultimele luni de boală ale tatei. Omul care se trezise noaptea cu Mara ca eu să pot rămâne la spital. Omul care nu-mi ceruse niciodată să aleg între familie și muncă.
S-a apropiat și m-a sărutat pe tâmplă.
— Îmi pare rău că am întârziat. Domnișoara asta a decis că florile pentru bunicul trebuie alese personal.
Mara a ridicat mândră buchetul.
— Cele albe!
— Sunt perfecte, am spus.
Când mi-am ridicat privirea, Radu nu mai zâmbea.
Se uita când la Mara, când la Ștefan, apoi la verigheta mea.
Bianca părea la fel de uluită.
— Este… fiica ta? a întrebat ea.
— Da.
Radu a clipit.
— Și dumnealui…
Ștefan i-a întins calm mâna.
— Ștefan Ionescu. Soțul Alexandrei.
Radu îl recunoscuse.
Se vedea.
Firma lui de logistică încercase de două ori în ultimii ani să intre în proiecte în care grupul lui Ștefan era implicat.
— Domnule Ionescu… desigur. Ne-am întâlnit la…
— Îmi amintesc, a spus Ștefan simplu.
Cu câteva secunde înainte, Radu mă întrebase dacă eram amară pentru că îl pierdusem.
Acum își căuta cuvintele.
Bianca a fost prima care și-a revenit.
— Nu știam că te-ai căsătorit.
— Nu m-ai întrebat niciodată.
— Dar tata nu ne-a spus nimic.
— Tata știa.
Asta a lovit-o și mai tare.
În ultimii ani, relația mea cu Bianca se redusese la întâlniri rare și conversații strict necesare. Nu-i datoram rapoarte despre viața mea.
Ștefan și-a pus discret mâna pe spatele meu.
— Vă las să terminați discuția. O duc pe Mara să pună florile.
Înainte să plece, Mara m-a sărutat zgomotos pe obraz.
— Te iubesc, mami.
— Și eu te iubesc.
Am privit-o plecând de mână cu tatăl ei.
Apoi m-am întors spre cei doi oameni care, cu șapte ani înainte, îmi explicaseră că nu eram făcută pentru familie.
Radu și-a dres glasul.
— Mă bucur pentru tine.
— Mulțumesc.
— Chiar mă bucur.
— Ai spus deja.
Bianca și-a strâns geanta la piept.
— Și cu compania ce se întâmplă acum?
Acolo era, de fapt, motivul pentru care veniseră atât de devreme și se interesau atât de mult de mine.
Moștenirea.
— Nu discut despre asta astăzi.
— Sunt și eu fiica lui, Alexandra.
— N-am spus că nu ești.
— Atunci am dreptul să știu.
Am privit-o.
— Astăzi ne îngropăm tatăl. Despre bani putem vorbi după.
Două zile mai târziu ne-am întâlnit în biroul avocatului familiei.
Bianca venise împreună cu Radu.
Eu venisem singură.
Ștefan se oferise să mă însoțească, dar refuzasem.
Era familia mea. Era compania în care muncisem aproape douăzeci de ani. Și puteam să stau singură la masa aceea.
Tata nu o dezmoștenise pe Bianca.
Îi lăsase două proprietăți, investiții și o sumă de bani care i-ar fi permis să trăiască foarte confortabil.
Dar controlul grupului Dumitrescu îmi revenea mie.
Bianca s-a îndreptat în scaun.
— Cum adică Alexandra controlează compania?
Avocatul a rămas calm.
— Domnul Dumitrescu începuse transferul participațiilor cu drept de vot în urmă cu trei ani. Testamentul confirmă structura rămasă.
— Fără să-mi spună?
— Dumneavoastră nu ați lucrat în companie.
Radu s-a mișcat neliniștit.
Știa foarte bine ce însemna.
Firma lui avea unul dintre cele mai importante contracte cu grupul nostru.
Contract obținut pe vremea când tata încă îl considera aproape un membru al familiei.
După întâlnire, m-a ajuns din urmă pe hol.
— Alexandra, putem vorbi două minute?
Bianca era câțiva pași în spatele lui.
— Despre?
— Contractul firmei mele.
Am zâmbit fără bucurie.
Cu șapte ani înainte îmi spusese că eram prea preocupată de cifre și rapoarte ca să fiu “o soție adevărată”.
Acum voia să vorbim despre cifre și rapoarte.
— Ce-i cu el?
— Expiră peste trei luni.
— Știu.
— Tatăl tău îmi spusese că îl vom prelungi.
— Tata nu mai este aici.
Fața i s-a încordat.
— Sper că nu vei amesteca trecutul nostru cu afacerile.
— Nici prin cap nu-mi trece.
A părut ușurat.
— Contractul va fi evaluat exact ca toate celelalte.
— Perfect.
— Fără favoruri.
Zâmbetul lui a dispărut.
— Ce favoruri?
— Radu, am condus finanțele grupului ani întregi. Chiar credeai că nu știu?
Tata acceptase întârzieri pe care altor furnizori nu le-ar fi acceptat. Îi oferise termene de plată mai bune. Îi permisese să corecteze probleme repetate fără penalizările prevăzute în contract.
Nu pentru că Radu era cel mai bun.
Pentru că fusese cândva logodnicul fiicei lui, apoi devenise soțul celeilalte.
— De acum înainte, am continuat, compania ta va fi tratată exact ca orice alt furnizor.
— Alexandra…
— Nu este răzbunare. Este afacere. Exact domeniul despre care spuneai că sunt atât de obsedată.
Am plecat.
Trei luni mai târziu, comisia de achiziții a analizat ofertele fără mine.
Insistasem să nu particip la vot tocmai pentru ca nimeni să nu poată spune că luasem o decizie personală.
Firma lui Radu nu a câștigat.
Avea prețuri prea mari, întârzieri repetate și datorii pe care ani întregi reușise să le ascundă în spatele relațiilor cu tata.
Fără contractul nostru, problemele lui n-au mai putut fi amânate.
Nu s-a prăbușit într-o săptămână.
Viața reală rareori funcționează așa.
Dar în următorul an a fost obligat să-și restrângă firma, să vândă o parte din active și să renunțe la imaginea de mare om de afaceri pe care o întreținuse atât de atent.
Bianca m-a sunat o singură dată.
— Ești mulțumită?
— De ce aș fi?
— Firma lui Radu se duce în jos și tu stai pe milioane.
— Eu nu i-am luat nimic.
— Ai fi putut să-l ajuți.
Am tăcut o clipă.
— Și eu am putut fi ajutată cu o zi înainte de nuntă, Bianca.
N-a răspuns.
— Diferența este că eu nu vă fac vouă ce mi-ați făcut voi mie. Pur și simplu nu vă mai țin în spate.
Am închis.
Nu am mai simțit satisfacția pe care mi-o imaginasem cândva.
Doar liniște.
Într-o seară, aproape un an mai târziu, eram la un eveniment de afaceri cu Ștefan când l-am întâlnit din nou pe Radu.
Părea mai obosit.
— Alexandra.
— Bună, Radu.
S-a uitat spre Ștefan, care vorbea cu cineva la câțiva metri de noi.
— Ai avut noroc, a spus.
— Cu ce?
— Cu toate. Compania tatălui tău. Ștefan. Copilul. Viața asta.
Am zâmbit.
Pentru prima dată, cuvintele lui nu m-au atins deloc.
— Nu, Radu. Noroc am avut cu șapte ani în urmă.
S-a încruntat.
— Când?
— Cu douăzeci și patru de ore înainte de nuntă.
A rămas tăcut.
— Atunci când ai intrat în camera mea cu Bianca și mi-ai spus adevărul. Doar că mi-au trebuit ani ca să înțeleg.
— Să înțelegi ce?
M-am uitat spre Ștefan.
Tocmai își scosese telefonul și îmi arăta de la distanță o fotografie trimisă de mama lui: Mara adormise pe canapea cu una dintre păpuși în brațe.
Am zâmbit.
Apoi m-am întors spre Radu.
— Că în ziua aceea n-am pierdut cea mai bună șansă din viața mea.
Am făcut un pas spre soțul meu.
— Am scăpat de cea mai mare greșeală înainte să apuc s-o numesc căsnicie.