Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ioan s-a uitat spre fiul lui, apoi spre mine.
— Mai am un teren.
Bărbatul de lângă SUV a oftat.
— Tată, nu trebuie să-i povestești toate prostiile astea.
— Lasă-l să vorbească, am spus.
Ioan și-a îndreptat spatele.
— Când ne-am mutat la băiatul nostru, i-am trecut casa din sat pe numele lui. Am crezut că așa e firesc. E singurul nostru copil.
Maria și-a coborât privirea.
— Ne-a promis că vom rămâne acolo cât trăim.
— Și terenul? am întrebat.
— Terenul nu i l-am dat.
Era o parcelă de aproape două hectare aflată la marginea comunei. Ioan o moștenise de la părinții lui și refuzase ani întregi s-o vândă.
Numai că, în ultima perioadă, valoarea ei crescuse enorm. O companie cumpăra terenuri în zonă pentru un proiect comercial și îi făcuse lui Ioan o ofertă foarte bună.
Atunci am înțeles.
— De asta v-au dat afară?
Maria a început să plângă.
Fiul lor s-a înfuriat.
— Nu i-a dat nimeni afară! Nu mai puteam locui împreună. Și oricum terenul acela ar trebui să rămână în familie.
Ioan a râs amar.
— În familie?
A arătat spre valiza veche pe care încă n-o despachetase complet.
— Asta era familia ta când ne-ai lăsat pe marginea drumului?
Bărbatul a întins din nou dosarul.
— Semnează. După aceea discutăm și despre voi.
— Despre noi ce?
— Vă găsesc un loc.
Maria l-a privit.
— Un loc?
— Un apartament mic. Ce vă trebuie mai mult?
Atunci am văzut ceva schimbându-se în ochii lui Ioan.
Nu mai era teamă.
Era dezamăgire.
— Casa mea ți-am dat-o, a spus. Pământul meu îl vrei. Și după aceea îmi găsești “un loc”?
Fiul lui n-a răspuns.
— Pleacă, i-am spus.
S-a întors spre mine.
— Dumneata să nu te bagi. Nici măcar nu-i cunoști.
— Îi cunosc suficient cât să știu că au spus nu.
— E o problemă de familie.
— Atunci trebuia să vă purtați ca o familie înainte să-i lăsați în drum.
M-a măsurat din priviri.
— Ai grijă, doamnă. Să nu crezi că dacă îi ții câteva săptămâni la tine ai pus mâna pe ceva.
Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.
— Nu știam că au ceva când i-am luat de pe marginea drumului.
— Sigur.
Ioan a făcut un pas înainte.
— Ajunge.
A luat dosarul din mâna fiului său.
Pentru o clipă, bărbatul a zâmbit.
Ioan l-a rupt în două.
— Pleacă.
Fiul lui s-a uitat la hârtiile rupte, apoi la tatăl său.
— O să regreți.
— Singurul lucru pe care îl regret este că ți-am dat casa înainte să aflu ce fel de om ai devenit.
SUV-ul a dispărut câteva minute mai târziu.
În curte s-a făcut liniște.
Maria plângea.
Am îmbrățișat-o.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce? m-a întrebat.
— Pentru că un copil poate să le facă asta părinților lui.
Maria și-a șters ochii.
— Și eu mă întreb unde am greșit.
Ioan s-a apropiat.
— Nicăieri, Mario. Uneori crești un copil cât poți de bine și tot nu poți alege omul care va deveni.
În seara aceea mi-au spus tot.
Oferta pentru teren era mult mai mare decât îmi imaginasem.
— Și acum ce faceți? am întrebat.
Ioan a ridicat din umeri.
— Vindem.
Am fost surprinsă.
— Credeam că nu vreți.
— Nu voiam să i-l dau lui ca să-l vândă și să ne lase fără nimic. Dar eu am șaptezeci și opt de ani. Nu mai lucrez două hectare.
Apoi m-a privit.
— Tu, în schimb, faci o prostie.
— Eu?
— Vrei să vinzi pământ bun ca să plătești un credit care poate fi plătit din ceea ce produce pământul.
În următoarele zile, Ioan a început să-mi arate niște calcule.
Nu promisiuni.
Calcule.
Știa cât costau lucrările, ce putea produce livada și unde greșisem în estimările mele.
Mihai investise aproape tot ce trebuia. Eu eram pe punctul să vând exact înainte ca investiția noastră să înceapă să dea rezultate.
— Dar nu am bani să trec de anul ăsta, i-am spus.
Ioan a rămas pe gânduri.
— Tu ai pământ și muncă. Eu am experiență și, în curând, niște bani.
Am înțeles unde voia să ajungă.
— Nu.
— Nici n-am terminat.
— Nu vreau banii dumneavoastră.
A zâmbit.
— Știu.
— Atunci de ce…
— Tocmai de aceea putem face afaceri.
Am rămas tăcută.
Ioan nu voia să-mi dea bani.
Voia să investească.
Cu avocat și contabil, cu acte clare, cu participații stabilite și cu fiecare leu trecut pe hârtie.
— Dacă merge prost, pierdem amândoi, mi-a spus. Dacă merge bine, câștigăm amândoi.
— Și dacă vă răzgândiți?
— Atunci avem contract. Nu suntem rude ca să ne certăm fără acte.
Am râs.
Era prima dată când cineva îmi vorbea despre viitor fără să mă trateze ca pe o văduvă neajutorată.
Am acceptat.
Ioan și Maria au închiriat o căsuță mică la câteva minute de mine. Ar fi putut cumpăra ceva mult mai scump după vânzarea terenului, dar Maria spusese că nu mai vrea case mari.
— Vreau o bucătărie, două camere și oameni care să intre pe ușă fără să aștepte să mor ca să le rămână ceva.
O lună mai târziu au fost din nou la mine.
Numai că de data aceea nu veniseră pentru afacere.
Începuseră durerile nașterii.
Maria a intrat în panică mai tare decât mine.
— Ioane, adu geanta!
— Care geantă?
— Geanta Anei!
— Unde este?
— Dumnezeule, bărbatul ăsta a trăit șaptezeci și opt de ani degeaba!
Am început să râd în mijlocul unei contracții.
În aceeași seară s-a născut Matei.
Când Maria l-a luat prima dată în brațe, a plâns.
Ioan s-a întors spre fereastră și s-a prefăcut că îl deranjează lumina.
N-am spus nimic.
Știam că plângea și el.
Au trecut trei ani.
Livada pe care eram gata s-o vând produce acum mai mult decât reușise Mihai să viseze în primii ani.
Creditul este achitat.
Am extins mica exploatație și lucrăm cu mai multe familii din zonă.
Ioan încă vine aproape în fiecare dimineață, deși îi spun că nu mai trebuie.
— Sunt asociat, îmi răspunde de fiecare dată. Nu pensionar.
Maria are o cheie de la casa mea.
N-am stabilit niciodată când a primit-o.
Pur și simplu, într-o zi, mi-am dat seama că o avea.
Matei îi spune “mamaia Maria” și “tataia Ioan”.
Fiul lor a mai venit o dată.
A apărut după ce aflase că terenul fusese vândut.
De data aceea nu mai avea niciun dosar.
— Tată, putem să vorbim?
Ioan era în curte cu Matei.
— Vorbește.
— Am greșit.
Ioan a rămas tăcut.
— Dar sunt fiul vostru.
— Știu.
— Și ea ce este?
A arătat spre mine.
Ioan s-a uitat la mine, apoi la Maria, care ieșise din casă.
— Ea?
A zâmbit.
— Ea era o femeie însărcinată, rămasă văduvă și plină de datorii, care avea mai multe necazuri decât noi.
Fiul lui și-a coborât privirea.
— Și totuși ne-a văzut pe marginea drumului și a oprit.
Apoi Ioan a spus încet:
— Tu aveai casă, mașină și bani și ne-ai spus că suntem o povară. Ea avea puțin și ne-a împărțit puținul ei. Dacă încă nu înțelegi diferența, eu nu ți-o mai pot explica.
Nu l-a alungat.
Dar nici nu i-a dat bani.
I-a spus că, dacă vrea să repare ceva, trebuie să înceapă prin a veni fără acte, fără interese și fără să ceară nimic.
Nu știu dacă va reuși.
Asta este între ei.
Eu știu doar ce s-a întâmplat cu mine.
Uneori mă întorc cu gândul la după-amiaza aceea de august.
La nucul de lângă drum.
La valiza veche.
La cei doi bătrâni pe lângă care aproape trecusem fără să opresc.
În ziua aceea eram convinsă că eu îi salvasem.
Le dădusem o masă, un pat și un acoperiș când propriul lor copil îi lăsase fără toate acestea.
Dar mă înșelasem.
Eu le-am deschis portiera mașinii.
Ei mi-au deschis din nou viața.
Și familia pe care am crezut că o pierdusem în ziua în care l-am îngropat pe Mihai s-a întors la mine într-o formă la care nu m-aș fi gândit niciodată.