Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Nu-i spune că ne-am întâlnit.
Larisa m-a privit de parcă nu înțelesese.
Telefonul continua să vibreze în mâna mea.
COSTEL.
— De ce? a șoptit ea.
— Pentru că vreau să aud ce ne spune fiecăreia când crede că cealaltă nu știe nimic.
Am răspuns.
— Da?
Vocea lui Costel era aceeași de mai devreme. Caldă. Liniștită.
— Ce faci, iubire? Am uitat să-ți spun că mâine intrăm devreme pe șantier. Probabil nu apuc să te sun dimineață.
M-am uitat la Larisa.
Avea ochii umezi.
— Nicio problemă, am răspuns. Noi suntem bine.
— Sigur?
— Sigur.
— Te iubesc.
Mi-am strâns degetele în jurul telefonului.
— Și eu.
Am închis.
Larisa s-a așezat încet pe troler.
— Dumnezeule…
— Acum sună-l tu.
A ridicat privirea.
— Aici?
— Aici.
A format numărul.
Costel a răspuns aproape imediat.
Larisa a pus telefonul pe difuzor.
— Iubire?
M-am sprijinit de perete.
Același bărbat care îmi spusese “te iubesc” cu mai puțin de un minut înainte își schimbase vocea.
— Larisa! Ai plecat?
— Da.
— Bravo. Știam eu că până la urmă o să ai curaj.
— Sunt pe drum.
— Perfect. Mai rezistă două zile. Când ajung, rezolv tot.
Larisa s-a uitat la mine.
— Și Elena?
S-a făcut liniște.
— Ți-am spus. Între mine și Elena s-a terminat de mult. Mai sunt niște lucruri de pus la punct din cauza copilului și a apartamentului. Atât.
Mi-am dus mâna la gură.
Nu ca să nu plâng.
Ca să nu vorbesc.
— Dar dacă nu vrea să plece? a continuat Larisa.
Costel a râs scurt.
— Lasă asta în seama mea.
Acolo s-a rupt ceva definitiv.
Larisa a închis fără să-și ia rămas-bun.
Pentru câteva secunde nu ne-am spus nimic.
Eram două femei care, cu o oră înainte, probabil s-ar fi urât fără să se cunoască.
Acum stăteam în același hol și înțelegeam că același om ne construise două realități diferite.
— Îmi pare rău, a spus Larisa. Nu știu ce altceva să spun.
— Ai fotografii cu el aici?
A deschis telefonul.
Avea.
Costel pe canapeaua noastră.
Costel în bucătăria mea.
Costel pe balcon, dimineața, cu cana lui preferată în mână.
Într-o fotografie se vedea peretele din sufragerie.
Gol.
Exact locul unde stătea fotografia de la nunta noastră.
Mi-am amintit că, după ce ne întorseserăm de la mare, găsisem rama într-un sertar.
Costel îmi spusese că o dărâmase din greșeală când făcuse curățenie.
Nu fusese nicio greșeală.
— Unde mergi acum? am întrebat.
Larisa a ridicat din umeri.
— Probabil la sora mea. După ce i-am spus că plec pentru Costel, nu știu dacă o să mă primească.
Am privit trolerul.
— Nu rămâi aici.
— Înțeleg.
— Dar înainte să pleci, trimite-mi conversațiile și fotografiile.
A făcut-o.
La ușă s-a întors.
— Elena… chiar n-am știut.
Am studiat-o câteva secunde.
Încă eram furioasă pe ea. Faptul că fusese mințită nu ștergea toate alegerile pe care le făcuse.
Dar omul care îmi promisese fidelitate nu era Larisa.
— Nici eu n-am știut, am spus.
În următoarele două zile, Costel m-a sunat ca de obicei.
Eu nu l-am confruntat.
L-am întrebat dacă a mâncat.
I-am spus ce mai face Marian.
L-am ascultat povestindu-mi despre șantier.
În fiecare seară încheia la fel:
— Mi-e dor de voi.
Iar după ce închidea cu mine, Larisa îmi trimitea capturi din conversația lor.
“Mai e puțin.”
“Abia aștept să fim împreună.”
“Nu-i spune nimic Elenei dacă te caută.”
În ultima seară mi-a scris chiar mie:
“Mâine ajung acasă pe la șapte. Să nu gătești. Iau eu ceva bun și mâncăm toți trei.”
Am citit mesajul de două ori.
Apoi am sunat-o pe mama și am rugat-o să-l ia pe Marian după școală și să-l țină peste noapte.
Nu voiam ca băiatul nostru să vadă ce urma.
A doua zi, la șapte și zece, am auzit cheia în ușă.
Costel a intrat cu geanta de voiaj într-o mână și o pungă cu mâncare în cealaltă.
— Elena?
— În sufragerie.
A venit zâmbind.
— Unde-i Marian?
— La mama.
— De ce?
Apoi a văzut-o.
Larisa stătea în fotoliul de lângă fereastră.
Trolerul ei era lângă canapea.
Costel s-a oprit atât de brusc, încât punga din mâna lui i-a lovit piciorul.
S-a uitat la Larisa.
Apoi la mine.
Din nou la Larisa.
— Ce… ce faci aici?
Larisa s-a ridicat.
— Am venit să locuiesc cu tine. Nu asta mi-ai spus?
Costel a rămas fără cuvinte.
— Elena, pot să explic.
— Perfect, am spus. Suntem două. Explică-ne amândurora.
— Nu este ceea ce pare.
Larisa a râs amar.
— Mie mi-ai spus că ești divorțat.
— Lucrurile sunt complicate.
M-am ridicat.
— Mie mi-ai spus acum două seri că mă iubești.
— Te iubesc!
Larisa și-a întors capul spre el.
— Interesant. Și pe mine mă iubești?
— Larisa, nu acum.
— Ba exact acum.
Costel și-a lăsat geanta jos.
— Am făcut niște greșeli.
— Aproape un an este o greșeală? am întrebat.
— Elena…
— Ai ascuns fotografiile noastre înainte să o aduci aici.
A tăcut.
— I-ai spus că sunt fosta ta soție.
— Eram într-o perioadă proastă.
— Eu nu știam că suntem într-o perioadă proastă.
N-a avut răspuns.
Am scos telefonul.
— Am mesajele. Am fotografiile. Știu tot ce i-ai spus.
Fața i s-a schimbat.
Abia atunci a înțeles că nu mai exista nicio minciună în care să se ascundă.
— Putem repara asta, a spus.
— Ce anume? Căsnicia noastră sau relația voastră?
— Elena, te rog.
— Nu.
Am spus-o fără să ridic vocea.
— Ai avut aproape un an să alegi ce vrei. Ai ales să le păstrezi pe amândouă.
Larisa și-a luat trolerul.
— Eu plec.
Costel a făcut un pas spre ea.
— Larisa, stai.
Ea s-a întors.
— Pentru ce? Ca să-mi explici că și soția ta e o neînțelegere?
A deschis ușa.
Înainte să iasă, s-a uitat la mine.
— Îmi pare rău.
Am dat încet din cap.
Nu eram prietene.
Probabil nu aveam să ne mai vedem niciodată.
Dar în seara aceea nu mai eram nici rivale.
Larisa a plecat.
Costel a rămas în mijlocul holului.
— Și acum?
M-am uitat la geanta lui de voiaj.
— Acum nici măcar nu trebuie să-ți fac bagajul. Îl ai deja.
— Elena…
— În seara asta dormi în altă parte. Mâine discutăm despre Marian și despre tot ce urmează. Separat, ca doi părinți.
— Vrei să arunci șaptesprezece ani?
Am simțit furia ridicându-se din nou, dar n-am lăsat-o să-mi conducă vocea.
— Eu nu am aruncat nimic. Tu ai trăit aproape un an ca și cum cei șaptesprezece ani nu existau.
Costel și-a coborât privirea.
— Și Marian?
Asta era singura întrebare care conta cu adevărat.
— Marian are nevoie de tatăl lui. Ce fel de tată vei fi pentru el vom vedea de acum înainte. Dar soțul meu nu mai ești.
A rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi și-a ridicat geanta.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, Costel a ieșit din casa noastră fără să știe când se va întoarce.
Am închis ușa.
În sufragerie, pe perete, fotografia de la nunta noastră era încă la locul ei.
Am privit-o mult.
A doua zi am dat-o jos.
Nu pentru că voiam să șterg cei șaptesprezece ani.
Marian, zilele bune, vacanțele, serile în care râseserăm împreună — toate fuseseră reale pentru mine.
Dar nu aveam să păstrez pe perete imaginea unui bărbat care își construise o altă viață în timp ce eu credeam că o trăim pe aceeași.
Câteva săptămâni mai târziu, Marian m-a întrebat dacă eu și tatăl lui ne vom împăca.
Nu l-am mințit și nu i-am povestit lucruri pe care un copil nu trebuia să le poarte.
— Nu, puiule. Dar asta nu schimbă faptul că amândoi te iubim.
A dat din cap.
A fost greu.
Au urmat discuții, acte, furie și multe seri în care liniștea apartamentului mă apăsa.
Dar într-o zi am trecut prin hol și m-am oprit exact în locul în care Larisa stătuse cu trolerul.
Mi-am amintit prima ei întrebare:
“Dumneavoastră sunteți sora lui?”
Atunci mă simțisem umilită.
Acum o vedeam altfel.
Femeia aceea nu venise la ușa mea ca să-mi distrugă viața.
Venise, fără să știe, să-mi arate adevărul despre viața pe care o aveam deja.
Iar adevărul duruse.
Dar măcar, de atunci înainte, era al meu.