Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am intrat în casă fără să-i spun lui Mihai ce văzusem.
— N-ai intrat? a întrebat din nou.
Mi-am lăsat geanta pe scaun.
— Nu. M-am răzgândit.
Am văzut cum i se relaxează umerii.
Atunci am știut.
Nu aveam încă dovada, dar omul din fața mea știa ce se întâmpla la casa mamei.
În seara aceea m-am comportat normal.
După miezul nopții m-am trezit și am observat că Mihai nu era lângă mine.
L-am auzit vorbind încet în garaj.
— Calmează-te, Oana. N-a văzut nimic.
Am rămas nemișcată pe hol.
— Lasă casa cum e. Vorbesc eu cu ea. Dacă vede cât costă toate reparațiile, poate în sfârșit înțelege că n-are rost s-o mai păstreze.
M-am întors în dormitor înainte să mă vadă.
Nu mai aveam nevoie de alte explicații.
A doua dimineață am plecat la lac.
Petrecerea se terminase.
În lumina zilei, casa arăta și mai rău.
Am fotografiat fiecare pată, fiecare obiect deteriorat, perdeaua murdară și balustrada lovită.
Când am ridicat de pe podea una dintre pernele brodate de mama, am observat un fir desfăcut.
Mi-am amintit-o stând pe verandă în timpul tratamentului, cu perna pe genunchi.
“Lucrurile se repară, Adriana”, îmi spunea.
Avea dreptate.
Casa putea fi reparată.
Încrederea mea în Mihai, nu știam.
Am chemat un meșter care lucrase pentru mama ani întregi și o firmă de curățenie.
— Vreau să fie exact cum era.
Apoi i-am întins cheia de rezervă.
— Și schimbăm toate încuietorile.
În următoarele zile nu i-am spus nimic lui Mihai.
El continua să-mi vorbească despre afacerea lui.
— Ai fost la lac?
— Da.
— Și?
— Sunt destule de reparat.
A încercat să-și ascundă satisfacția.
— Vezi? Exact asta încerc să-ți explic. Bagi bani într-o casă care nu-ți aduce nimic. Dacă o vinzi, scapi de toate problemele.
— Poate ai dreptate.
Mihai a zâmbit.
Pentru prima dată după mult timp, părea convins că îl ascult.
Trei zile mai târziu, Oana a venit furioasă la ușa noastră.
— Ce ai făcut?
— Bună și ție.
— De ce nu mai merge cheia?
Am privit-o.
Oana și-a dat seama prea târziu ce spusese.
— Ce cheie?
— Cheia de la lac.
— De când ai tu cheie de la casa mea?
A tăcut.
— Era cheia de rezervă.
— Nu te-am întrebat ce cheie era. Te-am întrebat de când o ai.
— Mihai mi-a spus că pot s-o folosesc.
În spatele ei, Mihai tocmai intrase în hol.
Am văzut cum a încremenit.
Oana s-a întors spre el.
— Păi tu mi-ai dat-o!
— Oana…
— Ce? Acum te prefaci că nu știi?
Aproape că am zâmbit.
Nu mai trebuia să demonstrez nimic.
— Deci tu i-ai dat cheia.
Mihai a oftat.
— Adriana, voia doar să-și sărbătorească ziua.
— I-am spus nu.
— Știu.
Un singur cuvânt.
Și în el era toată trădarea.
— Atunci de ce i-ai dat cheia?
— Pentru că exagerezi cu casa aia! E o proprietate, Adriana. Nu un altar.
M-am uitat la el.
— Și de asta trebuia distrusă?
— N-am știut că se va ajunge acolo.
— Dar știai că face petrecerea.
A tăcut.
— Și știai că plec spre lac în dimineața aceea.
Din nou, tăcere.
— De asta m-ai întrebat cât stau.
Mihai și-a trecut mâna prin păr.
— Voiam doar să înțelegi cât de mult te costă locul ăla. Ai fi văzut reparațiile, întreținerea… poate ai fi început să gândești rațional.
Atunci am înțeles planul complet.
— Voiai să mă satur de casă.
— Voiam să luăm o decizie bună pentru familia noastră.
— S-o vând și să-ți dau banii pentru afacere.
Nu m-a contrazis.
Oana și-a luat geanta.
— Eu plec. Rezolvați voi.
— Nu încă.
Am scos un plic din sertarul de lângă intrare și i l-am întins.
— Ce-i asta?
— Ce ai lăsat în urma petrecerii tale.
Înăuntru erau fotografiile și toate facturile pentru reparații și curățenie.
— Glumești?
— Deloc. Ai treizeci de zile să achiți pagubele. Dacă refuzi, avocatul meu se ocupă mai departe.
— Mihai!
S-a întors spre fratele ei.
— Spune-i ceva!
Mihai s-a uitat la mine.
— Adriana, ajunge.
— Ai dreptate.
Am deschis geanta.
— Ajunge.
Am scos al doilea plic și l-am pus în mâna lui.
L-a deschis.
A citit prima pagină și și-a ridicat imediat privirea.
— Ce este asta?
— Știi să citești.
— Ai vorbit cu un avocat?
— Da.
— Vrei să divorțezi pentru o petrecere?
Am clătinat din cap.
— Nu divorțez pentru o petrecere.
Am arătat spre Oana.
— Ea a încălcat o limită.
Apoi m-am uitat la el.
— Tu ai luat cheia mea, i-ai dat-o după ce eu îi spusesem “nu”, ai lăsat-o să intre în casa mamei mele și ai sperat că pagubele mă vor convinge să vând. După aceea ai stat în fața mea și m-ai mințit.
— Am făcut-o pentru noi.
— Nu. Ai făcut-o pentru afacerea ta.
— Afacerea aia ar fi fost pentru familia noastră!
— Atunci trebuia să mă convingi. Nu să mă manipulezi.
Oana plecase deja.
Mihai a rămas cu actele în mână.
— Arunci șapte ani de căsnicie pentru o casă?
M-am apropiat de el.
— Încă nu înțelegi.
Am luat cheile cele noi de pe masă.
— Casa se repară. Perdeaua se schimbă. Mobila se restaurează. Până și perna mamei poate fi cusută din nou.
Am făcut o pauză.
— Problema este că omul în care aveam cea mai mare încredere a decis că “nu”-ul meu nu contează.
Pentru prima dată, Mihai n-a mai avut nimic de spus.
Casa de la lac a fost gata câteva săptămâni mai târziu.
N-am vândut-o.
N-am transformat-o nici într-un muzeu al mamei.
Am început să merg acolo cu copiii.
Am pus cărțile lor pe rafturi. Jucăriile lor au apărut lângă canapeaua pe care mama își petrecuse atâtea după-amiezi. Într-unul dintre dormitoare am schimbat doar perdelele, pentru că fiica mea voia unele mai luminoase.
Într-o dimineață, stăteam pe verandă când băiatul meu m-a întrebat:
— Mami, bunica a iubit mult casa asta?
— Foarte mult.
— Atunci cred că i-ar plăcea că venim și noi aici.
M-am uitat spre lac.
Atunci am înțeles ceva.
Timp de doi ani păstrasem casa aproape neschimbată pentru că mă temeam că, dacă schimb ceva, pierd încă o bucățică din mama.
Dar mama nu mi-o lăsase ca să trăiesc în trecut.
Mi-o lăsase ca să am unde să construiesc alte amintiri.
Mihai voise să transforme casa în bani pentru viitorul lui.
Fără să-și dea seama, mă făcuse să înțeleg ce trebuia să fac eu cu ea.
S-o transform în viitorul copiilor mei.