Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Multă vreme n-am înțeles minciunile mici ale mamei.
“Am gustat când am tăiat.”
“Nu mi-e foame.”
“Am mâncat mai devreme.”
Pentru un copil de nouă ani erau explicații suficiente.
În dimineața aceea mi-am mâncat liniștit pâinea cu Salam de Sibiu, în timp ce mama își bea ceaiul lângă mine.
La un moment dat, tata s-a uitat la farfuria ei goală.
— Tu nu mănânci?
Mama nici măcar nu s-a întors.
— Am gustat.
Tata a privit-o câteva secunde.
Apoi și-a luat una dintre feliile lui de pâine și i-a pus-o în față.
— Atunci mai gustă o dată.
— Lasă, măi, că ai serviciu.
— Și tu n-ai?
Mama a zâmbit.
— Mănâncă.
— Nu. Mănâncă tu.
Eu urmăream discuția fără să înțeleg de ce doi oameni mari se certau pentru o felie de pâine cu salam.
Până la urmă, mama a rupt-o în două.
Jumătate a rămas la ea.
Cealaltă jumătate i-a pus-o înapoi tatei.
— Acum ești mulțumit?
— Nu, dar măcar nu mai minți copilul că te saturi din miros.
Au râs amândoi.
Eu nu.
Mă uitam la bucata de Salam de Sibiu rămasă pe masă și mă gândeam la tanti Ana.
Cu o seară înainte mâncase și ea.
Și încă destul, după părerea mea de atunci.
După ce tata s-a ridicat să plece la serviciu, m-am dus după el în hol.
— Tată?
— Da?
— De ce ai chemat-o ieri pe tanti Ana?
S-a oprit în timp ce își încheia paltonul.
— Cum adică de ce?
— Puteam să păstrăm salamul pentru noi.
Nu m-a certat.
Nici nu mi-a spus că eram egoist.
S-a aplecat puțin spre mine.
— Ție ți-a plăcut?
— Da.
— Mamei i-a plăcut?
Am dat din cap.
— Mie mi-a plăcut?
— Da.
A arătat cu privirea spre ușa apartamentului de vizavi.
— Și ei îi place mai puțin?
— Nu.
Pentru mine, problema nu era rezolvată.
— Dar noi avem puțin.
Tata a zâmbit.
Apoi mi-a spus o propoziție pe care aveam s-o înțeleg cu adevărat abia după mulți ani:
— Păi tocmai când ai puțin se vede cât ești dispus să împarți. Când ai frigiderul plin, e ușor.
Și a plecat la serviciu.
Recunosc că n-am rămas impresionat.
Aveam nouă ani.
M-am întors în bucătărie și primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific cât salam mai rămăsese.
Mama m-a văzut.
— Ajunge și pentru mâine.
A ajuns.
Nu mai țin minte exact câte zile am mâncat din el.
Îmi amintesc însă că mama tăia fiecare felie foarte subțire.
Îmi amintesc pâinea.
Îmi amintesc cât de atent puneam salamul peste ea, ca să acopere cât mai mult.
Și îmi amintesc că, de fiecare dată când rămâneau prea puține felii, mama găsea un motiv pentru care ea nu mai voia.
Anii au trecut.
Am crescut.
Au dispărut cozile pe care le vedeam în fața magazinelor și expresia “au băgat ceva” a rămas pentru mine legată de copilărie.
Dar abia când am devenit adult am început să înțeleg unele lucruri pe care, copil fiind, nici nu le observasem.
Mama “gustase când tăiase” de foarte multe ori.
Când tata făcea rost de carne și nu ajungea pentru trei porții.
Când apăreau portocale și aveam doar câteva.
Când primeam o ciocolată.
Când cineva ne aducea prăjituri și rămâneau două bucăți.
— Ia-o tu. Eu am mâncat.
De multe ori nu mâncase.
Pur și simplu numărase porțiile înaintea mea și hotărâse că a ei era cea la care se putea renunța.
Nu mi-a spus niciodată asta.
Nici tata nu mi-a ținut discursuri despre sacrificiile lor.
Pentru ei, probabil, erau doar lucruri pe care le făceau părinții.
Am înțeles și altceva.
Tanti Ana nu fusese chemată la noi pentru că aveam din belșug.
Fusese chemată tocmai pentru că nu aveam.
Tata știa foarte bine cât de greu se găsea salamul acela.
Știa că nu putea merge a doua zi la magazin să cumpere altul.
Știa că avea un copil acasă.
Și totuși se gândise la bătrâna singură de peste hol.
Îmi amintesc și acum seara aceea.
Patru oameni înghesuiți în bucătăria noastră mică.
Masa cu mușama.
Pâinea care începuse să se întărească la margini.
Ceapa pusă de mama pe o farfurie.
Tata cu un pahar mic de vin.
Eu cu ceaiul.
Și tanti Ana mâncând încet, aproape cu rușine, de parcă fiecare îmbucătură luată de ea însemna că nouă ne rămânea mai puțin.
La un moment dat spusese:
— Să nu mai tai pentru mine.
Mama o întrebase:
— De ce?
— Ajunge. Să vă rămână și pentru mâine.
Apoi se uitase la felia din mâna ei și zâmbise.
— Numai bine că mi-am mai adus aminte și eu ce gust are.
Tata nu spusese nimic.
Doar îi mai pusese o felie pe pâine.
Multă vreme, când m-am gândit la copilăria mea, mi-am amintit lipsurile.
Frigul din apartament.
Cozile.
Sacoșele cu care plecau oamenii în grabă când se afla că “s-a băgat” ceva.
Bucuria absurd de mare când apăreau portocale sau carne.
Dar nu vreau să transform perioada aceea într-o poveste despre cât de bine era când aveam puțin.
Nu era bine.
Nu era bine să stai ore întregi la coadă și să ajungi în față când nu mai rămăsese nimic.
Nu era bine ca părinții să calculeze porțiile ca să ajungă până a doua zi.
Nu era bine ca un Salam de Sibiu să fie adus acasă ascuns sub palton și un copil să fie avertizat să nu povestească nimănui.
Vremurile acelea nu-mi lipsesc.
Oamenii, însă, da.
Tata a murit cu mulți ani în urmă.
Mama a trăit mai mult.
Într-o zi, când eram deja adult și aveam familia mea, am întrebat-o:
— Mamă, îți amintești salamul pe care l-a adus tata acasă și a chemat-o pe tanti Ana?
A început să râdă.
— Cum să nu?
— De ce ai lăsat-o să mănânce dacă știai că abia ne ajungea nouă?
Mama s-a uitat la mine de parcă întrebarea era ciudată.
— Pentru că era singură, mamă.
Atât.
Pentru ea nu era nimic extraordinar.
Apoi am întrebat-o:
— Și tu chiar gustai întotdeauna când tăiai?
A tăcut o clipă.
După care a început iar să râdă.
— Ei, mai și gustam.
Atunci am știut sigur.
Am luat-o în brațe.
Nu i-am spus că înțelesesem în sfârșit toate acele dimineți în care “nu-i era foame”.
Cred că știa.
Astăzi intru într-un supermarket și văd rafturi întregi de lucruri care, în copilăria mea, ar fi făcut jumătate de bloc să alerge după sacoșe.
Și e mult mai bine așa.
Dar uneori îmi amintesc de bucătăria noastră mică.
De tata, care adusese acasă ceva rar și se gândise imediat la bătrâna singură de peste hol.
De mama, care spunea că “a gustat” atunci când porțiile nu ajungeau pentru toți.
Și de tanti Ana, care voia să se oprească după o singură felie ca să ne rămână nouă pentru a doua zi.
Aveam puțin.
Dar, în bucătăria aceea mică, mai încăpea întotdeauna o farfurie.