Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Pentru câteva secunde n-am spus nimic.
Mama stătea în fața mea, cu mâinile așezate în poală, iar eu mă uitam când la ea, când la sertarul aproape gol.
— “Cumperi puțin timp”? am repetat.
— Așa am zis.
— Mamă, oamenii care țin la tine nu trebuie plătiți ca să stea cu tine.
— Știu.
— Atunci de ce faci asta?
Mama a oftat.
— Pentru că uneori mi se face urât în casă.
Expresia aceea m-a lovit mai tare decât mă așteptam.
“Mi se face urât.”
O auzisem când eram copil. O spunea și bunica.
Nu însemna doar că te plictisești.
Însemna că se face seară și n-ai cui să-i spui două vorbe. Că gătești pentru unul. Că auzi o mașină oprind pe uliță și, pentru o secundă, speri că vine la poarta ta.
M-am uitat în jur.
Televizorul mergea încet în sufragerie, deși nu se uita nimeni la el.
Scaunul pe care stătea tata era încă lângă sobă.
Pe masă erau două cești de cafea, dintre care una fusese a Vioricăi.
Dintr-odată, casa în care crescusem mi s-a părut mult prea mare pentru un singur om.
— De ce nu mi-ai spus că ești singură?
Mama a zâmbit trist.
— Și ce-ți spuneam?
— Exact asta.
— Și tu ce făceai?
Am deschis gura, dar ea a continuat:
— Veneai în fiecare zi 90 de kilometri?
— Nu.
— Îți lăsai serviciul?
— Nu.
— Sora ta își lăsa copiii și venea aici?
Mi-am coborât privirea.
— Nu.
— Atunci?
Nu era reproș.
Tocmai asta mă durea.
— Eu știu că aveți viețile voastre, continuă ea. Nu sunt supărată pe voi. Mă sunați, veniți când puteți. Dacă vă cer ceva, îmi aduceți imediat.
— Dar?
Mama s-a uitat spre fereastră.
— Dar un telefon nu stă la cafea cu mine.
N-am răspuns.
— Tu mă suni seara și vorbim șapte, zece minute. Eu mă bucur. După aia tu te întorci la copii, la nevastă, la casa ta. Eu închid telefonul și mai am câteva ore până mă culc.
Apoi a ridicat din umeri.
— Uneori trece o zi întreagă și nu intră nimeni pe poartă.
M-am gândit la toate telefoanele mele.
— Ce faci, mamă?
— Sunt bine.
— Ai nevoie de ceva?
— N-am nevoie de nimic.
Închideam și plecam mulțumit.
Mama e bine.
Are mâncare.
Are lemne.
Are medicamente.
Are bani.
Bifasem tot.
Numai că un telefon de șapte minute nu umple o zi de paisprezece ore.
— Și Viorica? am întrebat.
— Ce-i cu ea?
— Vine numai când îi dai bani?
Mama aproape s-a supărat.
— Nu. Să nu spui asta despre ea. Vine și fără să-i dau nimic.
— Atunci de ce îi dai?
— Pentru că are pensia și mai mică decât mine. Pentru că îmi mai aduce câte ceva. Pentru că mai stă. Pentru că pot.
— Dar azi i-ai dat bani doar pentru că a băut o cafea cu tine.
Mama m-a privit.
— Poate.
— Și ți se pare normal?
— Nu știu dacă e normal. Știu doar că după ce a murit taică-tu am început să înțeleg cât de lungă poate fi o după-amiază.
Asta m-a făcut să tac.
Șapte ani.
De șapte ani mama se trezea singură în casa aceea.
Eu îi cumpărasem un televizor nou.
Sora mea îi schimbase frigiderul.
Îi aduceam medicamente, cumpărături și bani pe care de cele mai multe ori refuza să-i primească.
Dar niciunul dintre noi nu se gândise că poate lucrul care îi lipsea cel mai mult nu se putea cumpăra de la magazin.
În după-amiaza aceea n-am mers la Viorica.
N-am căutat băiatul care îi aducea pâine.
N-am cerut socoteală nimănui.
Poate unii acceptaseră banii prea ușor.
Poate alții înțeleseseră exact de ce îi oferea.
Dar mi-am dat seama că era prea simplu să-i transform pe toți în vinovați și să plec apoi liniștit la cei 90 de kilometri ai mei.
Problema cea mai mare rămânea în casa mamei după ce toată lumea pleca.
Înainte să plec, i-am spus:
— Mamă, te rog ceva.
— Spune.
— Nu mai da bani oamenilor doar ca să stea cu tine.
— Bine.
— Promiți?
Mama s-a uitat la mine și a zâmbit.
— Nu.
Am rămas cu gura deschisă.
— Cum adică nu?
— Pentru că sunt banii mei.
Am început să râd.
— Aici m-ai închis.
— Păi vezi?
Dar după ziua aceea s-a schimbat ceva.
Nu mi-am mutat mama la oraș.
Nici nu mi-am lăsat serviciul ca să mă întorc în sat.
Am început însă să vin mai des.
Și, mai important, am început să vin altfel.
Până atunci ajungeam cu portbagajul plin, descărcam sacoșele, îi schimbam un bec, îi tăiam niște lemne, întrebam dacă mai are nevoie de ceva și după două ore mă uitam la ceas.
Acum mai rămâneam.
Uneori nu făceam nimic.
Stăteam la masă.
Beam o cafea.
O lăsam să-mi povestească pentru a treia oară ce făcuse vecinul de peste drum sau cât de multe roșii îi ieșiseră în grădină.
Am înțeles că nu trebuia să rezolv fiecare minut petrecut cu mama.
Uneori trebuia doar să-l petrec.
I-am povestit și surorii mele ce se întâmplase.
A tăcut mult la telefon.
După două săptămâni a venit cu copiii și, pentru prima dată după mult timp, n-a plecat în aceeași seară.
Au rămas peste noapte.
Mama nu le-a spus nimic.
Dar a doua zi, când ne-am auzit, avea o voce pe care n-o mai auzisem de mult.
Casa fusese din nou plină.
Au trecut câteva luni.
Într-o duminică am ajuns la poartă fără să o anunț.
Am auzit râsete înainte să intru în curte.
Sub vișin erau trei femei.
Mama.
Viorica.
Și încă o vecină.
Pe masă aveau cafea, biscuiți și un pachet de cărți de joc.
— Ce faceți aici? am întrebat.
Mama nici măcar nu s-a întors.
— Cheltuim pensia.
Toate trei au izbucnit în râs.
M-am uitat la Viorica.
— Cât v-a dat azi?
Femeia s-a prins imediat.
— Nimic. Azi am venit gratis.
Am început să râd și eu.
Mama mi-a tras un scaun lângă ea.
— Stai la o cafea?
Primul meu impuls a fost să mă uit la ceas.
M-am oprit.
Mi-am lăsat telefonul în buzunar și m-am așezat.
— Stau.
În ziua în care găsisem sertarul aproape gol, crezusem că cineva îi lua mamei mele banii.
Mă pregătisem să caut vinovați, să-i protejez pensia și să-i explic cum trebuie să aibă grijă de ea.
Dar mama avea mâncare.
Avea lemne.
Avea medicamente.
Avea copii care ar fi cumpărat orice dacă le-ar fi cerut.
Ce nu avea întotdeauna era un om care să deschidă poarta, să se așeze lângă ea și să nu se grăbească să plece.
Și abia atunci am înțeles ce încercase să-mi spună în ziua aceea.
Nu voia să cumpere oameni.
Încerca să cumpere câteva minute în care să nu mai fie singură.