Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mama mă aștepta lângă mașină.
Când m-a văzut ieșind pe poartă cu ghiozdanul în spate, a zâmbit.
— Te-ai gândit?
— Da.
În spatele meu, mamaia rămăsese în curte.
Nu venise după mine. Nu încercase să audă ce vorbeam și nici nu mă rugase să rămân.
Aveam încă în palmă cei 450 de lei pe care mi-i dăduse.
— Radu, nu trebuie să hotărăști totul astăzi, spuse mama. Dar vreau să înțelegi că acum pot să te ajut. Ai 18 ani. Ai toată viața înainte.
— Știu.
— În Italia poți avea alte posibilități. Poți termina școala, apoi găsim ceva de muncă. Poți strânge bani, poți începe o viață adevărată.
M-am uitat la ea.
— O viață adevărată?
Mama și-a dat seama cum sunase.
— Nu asta am vrut să spun.
— Dar asta ai spus și ieri. Că am stat destul aici. Că mamaia mi-a oferit cât a putut.
— Radu, nu am vrut s-o jignesc.
— Știu.
Am deschis palma.
— Vezi banii ăștia?
S-a uitat la bancnote.
— Da.
— Sunt 450 de lei. Mamaia îi strânsese pentru școala mea.
— Și?
— Voia să-și cumpere un palton. N-a mai făcut-o.
Mama a tăcut.
— Iar azi dimineață mi-a dat aproape toți banii ca să-i iau cu mine dacă plec cu tine.
— Radu…
— Nici măcar nu mi-a cerut să rămân.
M-am întors pentru o clipă spre curte.
Mamaia se așezase pe banca de lângă casă și se prefăcea că aranjează ceva într-o sacoșă.
O cunoșteam prea bine.
Nu voia să văd că plângea.
— Când aveam zece ani, am întrebat-o de ce nu m-au vrut părinții mei, i-am spus mamei.
A coborât privirea.
— Știi ce mi-a răspuns?
Nu.
— “Eu te-am vrut. Din prima zi și până în ultima mea zi.”
Mama și-a strâns buzele.
— Am greșit, Radu. Știu asta.
Pentru prima dată de când venise, nu mai vorbea despre Italia, bani sau posibilități.
— Eram tânără. Mi-a fost frică. Am crezut că plec, mă pun pe picioare și apoi te iau la mine. După aceea viața s-a complicat și…
S-a oprit.
— Știu că nu e o explicație suficientă.
— Nu e.
A dat încet din cap.
— Nu.
Nu voiam s-o rănesc.
Era mama mea.
Și poate că o parte din mine așteptase ani întregi ziua în care avea să se întoarcă și să-mi spună că mă vrea lângă ea.
Numai că venise prea târziu ca să se poată purta de parcă viața mea începuse odată cu întoarcerea ei.
— Nu sunt supărat că vrei să mă ajuți acum, i-am spus. Și nu vreau să dispari iar.
M-a privit surprinsă.
— Atunci vino cu mine.
Am dat din cap.
— Nu acum.
— Din cauza bunicii?
— Și din cauza ei. Dar mai ales pentru că viața mea este aici. Termin școala. După aceea hotărăsc eu ce fac.
Mama a rămas tăcută.
— Poți să fii în viața mea, am continuat. Chiar vreau asta. Dar trebuie să înțelegi ceva.
— Ce?
Am privit spre casa din spatele meu.
— Tu ești mama mea. Dar mamaia este omul care a rămas.
Mama a început să plângă.
Nu dramatic.
Pur și simplu i s-au umplut ochii.
— Înțeleg, spuse.
Cred că atunci am văzut pentru prima dată în ea nu femeia care mă abandonase, ci un om care știa că făcuse o greșeală pe care nu o mai putea șterge.
Ne-am îmbrățișat.
Nu a reparat cincisprezece ani.
Dar a fost un început.
Când m-am întors în curte, mamaia s-a ridicat imediat.
— Ai uitat ceva?
— Da.
— Ce?
I-am întins cei 450 de lei.
— Ăștia.
S-a uitat la bani, apoi spre poartă.
— Nu pleci?
— Nu.
— Din cauza mea?
— Nu începe.
— Radu, eu nu vreau să rămâi aici numai pentru mine.
— Nici nu rămân numai pentru dumneata. Termin școala. După aia văd eu unde mă duce viața.
Mamaia a dat din cap, dar ochii îi erau umezi.
I-am pus banii în buzunarul cardiganului.
— Și cu ăștia mergem săptămâna viitoare să luăm paltonul.
A scos imediat bancnotele.
— Nici să nu aud! Îți trebuie pentru școală.
— Mamaie…
— Nu.
— Bine.
— Așa.
Am lăsat-o să creadă că a câștigat.
Au trecut lunile.
Am terminat școala și am început să muncesc. Mama a rămas în viața mea. La început vorbeam stângaci, apoi din ce în ce mai des. A venit din nou în țară, de data aceea fără să încerce să mă ia nicăieri.
Relația noastră nu s-a reparat într-o zi.
Dar măcar a început să existe.
Iar mamaia?
Mamaia a rămas exact cum fusese întotdeauna.
Când am primit primul salariu, am intrat pe poartă cu o sacoșă mare.
— Ce-ai acolo?
— Nimic.
— Te cunosc eu. Arată.
Am scos un palton nou.
Mamaia s-a uitat la el de parcă îi adusesem o mașină.
— Radu! Cât ai dat pe ăsta?
— Nu contează.
— Cum să nu conteze? Du-l înapoi!
— Nu-l duc nicăieri.
— Mamă, tu ai nevoie de bani.
— Am salariu.
— Și eu am pensie!
Am început să râd.
Era aceeași discuție pe care o avuseserăm de atâtea ori, doar că acum rolurile se inversaseră.
I-am pus paltonul pe umeri.
Îi venea perfect.
Mamaia și-a trecut palma peste material.
— N-aveai de ce să cheltuiești atâția bani pe mine.
— N-am cheltuit pe dumneata.
— Dar pe cine?
— Am început să dau înapoi.
S-a uitat nedumerită la mine.
— Ce să dai înapoi?
— Tot ce-ai pus în mine.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Lasă, mamă… Eu ce-am făcut? Te-am crescut și eu cum am putut.
Am luat-o în brațe.
Femeia aceea micuță mă crescuse dintr-o pensie și o alocație. Își amânase hainele, își numărase banii seara la masa din bucătărie și făcuse în așa fel încât eu să nu simt niciodată cât de puțin aveam.
Nu-mi cumpărase tot ce-mi dorisem.
Îmi dăduse ceva mai important.
O casă în care cineva mă aștepta în fiecare zi.
— Mamaie, să nu mai spui niciodată că n-ai făcut destul pentru mine.
— Dar…
— Dacă sunt omul de azi, sunt datorită dumitale.
Și-a șters ochii și a încercat să râdă.
— Auzi la el… Acum te-am făcut și om?
Am strâns-o mai tare.
— Da, mamaie. Dumneata m-ai făcut om.