Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andreea și-a privit fiica fără să spună nimic.
Sofia ținea cutia cu tort în fața ei, de parcă cei 7 lei și 50 de bani ar fi putut cumpăra măcar câteva minute în care mama ei să uite de toate celelalte.
— La mulți ani, mami, șopti ea.
Andreea își duse o mână la gură.
Abia atunci Mihai observă cât de slăbită era. Avea chipul palid, iar când se ridică după ce își îmbrățișase copilul, se sprijini pentru o clipă de tejghea.
— Mulțumesc, iubita mea, spuse Andreea. Dar să nu mai pleci niciodată singură. M-ai speriat îngrozitor.
— Am vrut să fie surpriză.
— A fost.
Andreea zâmbi printre lacrimi.
— Una pe care sper să n-o mai primesc niciodată.
Mariana le explică apoi cum Sofia venise cu monedele și cum Mihai plătise diferența.
Andreea se întoarse imediat spre el.
— Cât vă datorez?
— Nimic.
— Vă rog. Poate nu astăzi, dar când pot…
Mihai clătină din cap.
— Fiica dumneavoastră a cumpărat tortul. Eu am cumpărat doar o felie.
Sofia interveni serioasă:
— I-am promis una.
Pentru prima dată, Andreea râse.
Era un râs scurt și obosit, dar Sofia se lumină imediat.
Mihai observă asta.
— Atunci suntem chit, spuse el.
Andreea îi mulțumi și se pregăti să plece.
Nu ceru bani.
Nu povesti nimănui ce probleme avea.
Dar când se aplecă să ridice tortul, ameți și se prinse de tejghea.
— Mami!
— Sunt bine.
Mariana îi aduse un scaun.
— Stai două minute, Andreea.
Mihai ridică sprâncenele.
— Vă cunoașteți?
— Vine aici de câțiva ani, răspunse Mariana. Sau venea înainte să…
Andreea o privi.
Mariana se opri.
— Înainte să ajung la spital, completă Andreea.
Se așeză.
— Am avut o infecție care s-a complicat. A fost nevoie de operație și am stat aproape două săptămâni internată.
Sofia îi luă mâna.
— Acum ești bine.
— Acum sunt mai bine.
Mihai nu puse alte întrebări.
Andreea însă părea să simtă nevoia să explice.
— Lucrez ca dispecer și mă ocup și de programări pentru o firmă mică. Mai făceam câteva ore de contabilitate primară pentru două magazine. Când am ajuns la spital, totul s-a oprit.
— Și acum?
— Medicul încă nu mă lasă la program complet.
A zâmbit amar.
— Din păcate, facturile n-au primit aceeași recomandare.
Mariana își coborî privirea.
— Ești în urmă cu chiria?
Andreea nu răspunse imediat.
— Două luni.
Sofia se lipi de ea.
— Dar rezolvăm, nu?
Andreea se întoarse imediat spre copil.
— Sigur că rezolvăm.
Mihai recunoscu tonul.
Îl auzise în copilărie de zeci de ori.
“Rezolvăm.”
Mama lui îl crescuse singură și folosise același cuvânt când nu știa cu ce va plăti curentul, când frigiderul era aproape gol sau când proprietarul bătea la ușă.
Copil fiind, Mihai o crezuse.
Adult fiind, înțelegea acum câtă teamă ascundea uneori acel cuvânt.
— Cu ce vă ocupați exact? întrebă el.
Andreea îl privi precaut.
— De ce?
— Pentru că firma mea caută pe cineva pentru departamentul de transport. Programări, documente, legătura cu șoferii și clienții.
— Nu vreau un loc de muncă din milă.
— Nici eu nu vreau să angajez pe cineva din milă.
Răspunsul lui o surprinse.
— Atunci?
— Vă ofer un interviu.
— La firma dumneavoastră?
— Da.
— Și dacă nu sunt potrivită?
— Nu primiți postul.
Andreea îl privi câteva secunde.
Apoi zâmbi.
— Asta sună corect.
Mihai îi întinse o carte de vizită.
— Când medicul vă permite, sunați.
Andreea o luă.
— Nu promit nimic.
— Nici eu.
Sofia îi privi pe amândoi.
— Dar felia de tort rămâne?
Mihai izbucni în râs.
— Pe aceea o consider contract semnat.
Două săptămâni mai târziu, Andreea l-a sunat.
Nu pe Mihai direct.
La numărul general al firmei.
A venit la interviu îmbrăcată simplu, cu un dosar sub braț și cu emoții pe care încerca să le ascundă.
Mihai nu a participat.
A insistat asupra acestui lucru.
Dacă Andreea urma să intre în firma lui, voia să știe că intrase pentru ceea ce putea face, nu pentru că fiica ei îl impresionase într-o cofetărie.
La sfârșitul zilei, șefa departamentului veni la el.
— Femeia pe care ai trimis-o?
— Da?
— De ce mi-ai spus doar să-i dau un interviu?
— Pentru că atât i-am promis.
Femeia zâmbi.
— Atunci poți să-i promiți că luni începe.
Andreea obținuse postul singură.
La început lucra patru ore pe zi, până când medicul îi permisese să-și mărească programul.
Salariul era mai bun decât înainte, iar programul suficient de stabil încât să nu mai fie nevoită să alerge între două locuri de muncă.
Problema chiriei nu dispăruse însă prin magie.
Mihai o pusese în legătură cu o asociație locală care ajuta temporar familiile afectate de probleme medicale. Andreea completase singură actele, discutase cu proprietarul și obținuse răgazul de care avea nevoie.
După câteva luni, restanța era achitată.
Într-o dimineață, Andreea intră în biroul lui Mihai.
— Am venit să vă mulțumesc.
— Pentru serviciu?
— Nu. Pe acela l-am câștigat.
Mihai zâmbi.
— Corect.
— Pentru că m-ați lăsat să-l câștig.
Asta era, de fapt, tot ce își dorise și el.
Să-i deschidă o ușă fără s-o împingă prin ea.
Un an mai târziu, într-o sâmbătă dimineață, clopoțelul cofetăriei Marianei sună din nou.
Sofia intră ținând-o pe mama ei de mână.
Andreea arăta cu totul altfel.
Nu pentru că purta haine mai scumpe.
Ci pentru că nu mai avea acea oboseală permanentă în privire.
— Bună, Sofia! spuse Mariana. Ce sărbătorim astăzi?
Fetița se apropie de tejghea.
Își deschise palma.
Avea câteva bancnote mici și monede.
Mariana începu să râdă.
— Iar ai venit să cumperi tort?
— Da.
— Pentru mama?
Sofia clătină din cap.
— Pentru o familie.
Andreea îi explică.
La firma lui Mihai exista acum un mic fond prin care angajații puteau ajuta discret colegii aflați în situații grele. În aceeași perioadă, Mariana începuse să pregătească, din când în când, torturi pentru familii recomandate de o asociație locală.
Sofia aflase că în acea săptămână era ziua unui băiețel a cărui mamă trecea printr-o perioadă dificilă.
Și își strânsese din nou banii.
— Vreau să plătesc o parte din tortul lui.
Mariana numără monedele.
— Sofia, nu sunt suficienți pentru tot tortul.
Fetița zâmbi.
— Știu.
Andreea își puse mâna pe umărul ei.
Sofia privi spre mama ei, apoi din nou spre Mariana.
— Nici prima dată n-au fost.
Mariana simți cum i se umezesc ochii.
— Și atunci ce facem?
Sofia împinse monedele înainte.
— Eu pun cât am.
În acel moment, Mihai intră să-și cumpere cafeaua de sâmbătă.
Când le văzu, se opri.
— Ce se întâmplă aici?
Sofia se întoarse spre el.
— Cumpărăm un tort.
— Noi?
— Da.
Mihai se apropie.
— Și cât mai lipsește?
Sofia râse.
— Mult.
Mihai își scoase portofelul.
Dar înainte să poată pune ceva pe tejghea, Andreea așeză o bancnotă lângă monedele fiicei sale.
— De data asta, spuse ea, pun eu restul.
Sofia ridică ochii spre mama ei.
— Tot?
— Tot.
— Atunci domnul Mihai nu mai trebuie să plătească nimic.
Mihai își puse portofelul înapoi în buzunar.
— În sfârșit.
Sofia se gândi câteva clipe.
— Poate cumpăra lumânările.
Toți trei au început să râdă.
Un an în urmă, șapte lei și cincizeci de bani nu fuseseră suficienți pentru un tort.
Dar fuseseră suficienți pentru ca un copil să-i arate unui străin cât de mult își iubea mama.
Suficienți pentru ca o femeie care încerca să ducă totul singură să accepte o ușă deschisă.
Și suficienți pentru ca, într-o zi, aceeași mamă să poată pune ea banii care lipseau pentru altcineva.
Sofia își privi mama și zâmbi.
Prima dată, cineva pusese restul pentru ele.
Acum venise rândul lor.