Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
A doua zi dimineață eram în biroul avocatului Ionescu, cu Luciana lângă mine.
— Vreau să știu toate variantele, i-am spus. Casa este a mea. Ce pot face cu ea?
M-a privit câteva secunde.
— Elena, înainte să discutăm asta, ești sigură că nu este doar o reacție la ce s-a întâmplat?
— I-am dat soțului meu un rinichi. La trei zile după operație l-am auzit promițându-i amantei casa părinților mei și spunând că eu sunt ca o piesă de mobilier. Nu cred că încă o noapte de somn îmi va schimba părerea.
Luciana și-a întors privirea spre fereastră.
Avocatul a deschis dosarul proprietății.
Casa îmi aparținea. Victor nu o putea vinde, dona sau promite nimănui în numele meu.
Pentru prima dată după mult timp, aveam în față o decizie care îmi aparținea numai mie.
În săptămânile următoare, cât Victor a rămas internat, mi-am început recuperarea la Luciana.
El mă suna zilnic.
La început vorbea de parcă nimic nu se întâmplase.
— Cum te simți?
— Mai bine.
— Ai trecut pe acasă?
— Da.
— Trebuie să discutăm niște acte când ies.
Am închis ochii.
Deci chiar avea de gând s-o facă.
— Despre ce acte?
— Nimic important. Rezolvăm acasă.
— Bine, Victor.
Nu i-am spus că știam.
Și nici el nu m-a întrebat de ce nu mă întorsesem să-l vizitez.
Casa părinților mei fusese prea mare pentru mine chiar și înainte. Trei dormitoare, o curte pe care o îngrijeam aproape singură și camere întregi în care intram doar ca să șterg praful.
Victor o numea “casa noastră”.
În acte fusese întotdeauna a mea.
Am decis s-o vând.
Nu pentru Rita.
Nu pentru Victor.
Pentru mine.
Avocatul s-a ocupat de tot ce era necesar, iar eu am acceptat o ofertă serioasă de la o familie care căuta de mult o casă în zonă. Predarea urma să se facă după externarea lui Victor, dar actele erau deja semnate.
Mi-am păstrat fotografiile părinților, cărțile, câteva obiecte de familie și lucrurile mele personale.
Hainele lui Victor au rămas împachetate separat.
Nu am distrus nimic.
Nu am aruncat nimic.
Nu voiam răzbunare.
Voiam să ies din viața în care el era atât de sigur că voi rămâne.
Victor a fost externat aproape trei săptămâni mai târziu.
Rita a venit să-l ia.
Am aflat ulterior chiar de la el ce s-a întâmplat.
— Mergem acasă, îi spusese Victor șoferului.
Rita era lângă el, impecabil îmbrăcată și foarte nerăbdătoare să vadă casa despre care auzise atât de multe.
Când mașina a oprit, Victor a observat primul schimbarea.
În fața proprietății era parcată o mașină pe care nu o cunoștea.
În curte se afla un cuplu.
Victor a coborât.
— Ce căutați aici?
Bărbatul l-a privit nedumerit.
— Dumneavoastră sunteți domnul Victor?
— Da.
— Noi suntem noii proprietari.
Victor a crezut că nu auzise bine.
— Noii ce?
Rita coborâse și ea.
— Victor, ce se întâmplă?
— Este o greșeală.
A scos telefonul și m-a sunat.
Am răspuns.
— Elena, sunt niște oameni în curtea noastră.
— Știu.
— Spun că au cumpărat casa.
— Au cumpărat-o.
A urmat o tăcere atât de lungă încât am crezut că închisese.
— Ai vândut casa?
— Da.
— Fără să-mi spui?
Am zâmbit trist.
— Tu cui i-ai spus când ai promis-o?
Tăcere.
Atunci a înțeles.
— Elena…
— Te-am auzit în spital, Victor.
— Ce ai auzit?
— Tot.
Nu a mai încercat să nege.
— Putem discuta.
— Sigur că putem. Dar nu despre casa mea. Acea problemă este rezolvată.
— Unde sunt lucrurile mele?
— În depozitul pe care l-am plătit pentru următoarele două luni. Avocatul meu îți va trimite toate informațiile.
— Și eu unde mă duc?
Întrebarea aproape că m-a făcut să râd.
Nu pentru că situația lui era amuzantă.
Ci pentru că, timp de douăzeci și doi de ani, Victor fusese convins că eu voi avea întotdeauna răspunsul.
— Nu știu, Victor.
— Elena, tocmai am ieșit din spital!
— Știu.
— Am nevoie de ajutor.
— Știu și asta.
A tăcut.
— Dar eu nu mai sunt persoana care îl va organiza pentru tine.
Am închis.
Rita încă îl aștepta lângă mașină.
— Mi-ai spus că această casă va fi a mea.
— Elena trebuia să semneze niște acte.
— Și a semnat?
Victor n-a răspuns.
Rita s-a uitat la geanta lui cu medicamente.
— Și acum unde vei locui?
— Găsesc ceva. Până atunci putem sta la tine.
— La mine?
— Doar temporar. Am nevoie și de puțin ajutor până îmi revin.
Rita a făcut un pas înapoi.
— Victor, eu nu sunt asistentă medicală cu normă întreagă.
El a privit-o lung.
— Elena a făcut asta aproape un an.
— Eu nu sunt Elena.
A plecat în aceeași după-amiază.
Și, din câte știu, nu s-a mai întors.
Eu mi-am cumpărat un apartament mai mic, luminos, într-un cartier liniștit.
După ce m-am recuperat complet, am început să fac lucruri pe care le amânasem ani întregi.
Am reluat întâlnirile cu fostele mele colege.
M-am întors la centrul educațional unde făcusem cândva voluntariat.
Am început din nou să citesc seara fără să mă ridic din zece în zece minute să verific dacă altcineva avea nevoie de ceva.
Divorțul a mers înainte.
Victor m-a căutat de multe ori.
La început era furios.
Apoi indignat.
În cele din urmă, într-o după-amiază, m-a sunat și m-a întrebat dacă putem vorbi fără avocați.
Am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea.
Când a intrat, părea schimbat.
Nu bolnav.
Doar mai bătrân.
S-a așezat în fața mea.
— Rinichiul funcționează foarte bine, a spus.
— Mă bucur.
— Medicii spun că am avut noroc.
— Ai avut.
A privit mâna mea.
Nu mai purtam verigheta.
— Rita a plecat.
— Știu.
— Nici măcar nu a așteptat două zile.
— Nu mă surprinde.
Victor și-a frecat palmele.
— Știai de ea înainte de spital?
— Nu.
— Atunci ai aflat totul după ce…
Nu și-a terminat propoziția.
— După ce ți-am donat rinichiul? Da.
A închis ochii.
— Nu știu cum ai putut să stai acolo și să mă asculți.
— Nici eu.
— Și nu înțeleg cum ai putut să-mi salvezi viața, iar apoi să pleci.
M-am uitat la el.
— Pentru că atunci când am intrat în sala de operație încă eram soția ta.
Victor și-a coborât privirea.
— Am fost un nenorocit.
Nu l-am contrazis.
După câteva secunde, m-a întrebat:
— Ai păstrat ceva pentru mine?
— Din casă?
— Nu. Din… tot.
Am înțeles ce întreba.
Dacă după douăzeci și doi de ani îi mai rămăsese ceva din femeia care îi organizase viața, îl îngrijise și îi fusese alături.
— Da, Victor.
Și-a ridicat ochii.
— Ce?
— Ți-am lăsat un rinichi.
A rămas nemișcat.
Pentru prima dată, nu a avut nicio replică.
— Ai casa vândută, ai banii, ai viața ta… spuse în cele din urmă.
— Da.
— Iar eu trebuie să învăț acum să mă descurc singur.
— Da.
A zâmbit amar.
— Probabil merit.
— Nu despre asta este vorba.
M-am ridicat.
Victor m-a privit.
— Atunci despre ce?
Mi-am luat geanta.
— Despre faptul că mi-am petrecut douăzeci și doi de ani crezând că iubirea înseamnă să fiu mereu acolo când ai nevoie de mine. Iar tu ai ajuns să crezi același lucru.
— Elena…
M-am oprit.
— Ai spus că nu știu să fac altceva decât să am grijă de tine.
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Îmi pare rău.
— Știu.
— Mă poți ierta vreodată?
M-am gândit câteva clipe.
— Poate. Dar iertarea nu înseamnă că mă întorc.
Am plecat.
Câteva luni mai târziu, într-o dimineață de sâmbătă, stăteam pe balconul apartamentului meu cu o carte în poală.
Telefonul a vibrat.
Era un mesaj de la Victor.
“Controlul a ieșit bine. Rinichiul funcționează perfect.”
Am citit mesajul de două ori.
Apoi am răspuns:
“Mă bucur. Ai grijă de el.”
Atât.
Am pus telefonul deoparte și m-am întors la carte.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nimeni nu mă aștepta să gătesc, să organizez, să amintesc, să repar sau să salvez ceva.
Și liniștea aceea nu mai semăna cu singurătatea.
Semăna cu libertatea.
Victor spusese că eu nu știam să fac altceva decât să am grijă de el.
Se înșelase.
Știam și să plec.
Pentru că îi dădusem un rinichi.
Nu și restul vieții mele.