Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 N-am deschis ușa.
Am coborât înapoi două etaje și am ieșit din bloc.
Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât abia am reușit să formez numărul unei colege al cărei soț era avocat.
Nu i-am povestit toată căsnicia mea.
I-am spus doar atât:
— Apartamentul este moștenit de mine. Soțul meu și mama lui încearcă să mă facă să semnez niște acte despre care cred că au legătură cu proprietatea. Am nevoie să știu ce să nu fac.
În aceeași după-amiază eram într-un cabinet de avocatură.
Am venit cu actul de proprietate, certificatul de moștenitor și tot ce aveam.
Avocatul mi-a spus primul lucru care conta:
— Nu semnați absolut nimic adus de ei. Și nu le dați actele originale ale apartamentului.
A doua întrebare m-a făcut să încremenesc.
— Soțul dumneavoastră are acces la documentele originale?
Avea.
Sau cel puțin avusese.
Am plecat direct la bancă, unde țineam o casetă de valori, și am pus acolo actele pe care le aveam la mine. Pentru restul am cerut imediat copii și verificări.
Seara m-am întors acasă ca și cum nu auzisem nimic.
Radu era neobișnuit de atent.
— Ți-am păstrat mâncare.
Am deschis frigiderul.
După ce cu o seară înainte îmi spusese să nu mănânc „din lucrurile lui”, acum mă aștepta o farfurie acoperită frumos.
Aproape că am râs.
— Mulțumesc.
— Apropo, mâine aș vrea să mergem undeva.
— Unde?
— La notar.
Am închis frigiderul.
— Pentru afacerea ta?
A ezitat o fracțiune de secundă.
— Da.
— Bine.
Fața i s-a luminat.
— Serios?
— Sigur. Vreau doar să citesc actele înainte.
— Sunt niște formulare standard.
— Cu atât mai bine.
A doua zi, Mariana ne aștepta deja în fața biroului.
Avea dosarul la piept.
Când m-a văzut, mi-a zâmbit de parcă în ultimele zile nu se întâmplase nimic.
— Hai să terminăm repede. Omul ne-a făcut loc între două programări.
Am intrat.
Radu s-a așezat lângă mine.
Mariana a rămas în spatele lui.
Când dosarul a ajuns în fața mea, am început să citesc.
După nici un minut, Radu și-a mișcat nervos piciorul.
— Adriana, ți-am explicat despre ce este vorba.
Nu i-am răspuns.
Am continuat.
Nu era nicio simplă garanție pentru o afacere.
Printre documente se afla un act prin care urma să-i transmit lui Radu o cotă de proprietate din apartament.
Am ridicat privirea.
— Asta e afacerea?
Radu a pălit.
Mariana a intervenit imediat.
— Nu dramatiza. Este soțul tău.
— M-ați adus aici spunându-mi că semnez pentru o firmă.
— Și firma are nevoie de siguranță, a spus Radu.
— Atunci garantează cu ceva ce îți aparține.
Maxilarul i s-a încordat.
— După șase ani de căsnicie, chiar crezi că nu-mi aparține nimic din casa aia?
Acolo a dispărut și ultima minciună.
Nu mai era vorba despre firmă.
— Spune-o din nou.
— Ai auzit.
Radu s-a apropiat de masă.
— Am locuit acolo șase ani. Am reparat. Am zugrăvit. Am montat mobila. Am investit timp în apartamentul ăla.
— Și eu te-am întreținut aproape doi ani.
— Pentru că suntem căsătoriți!
— Exact.
— Atunci nu mai folosi căsnicia doar când îți convine, a izbucnit el. Dacă mâine te răzgândești și mă dai afară, eu cu ce rămân?
În sfârșit.
Acela era motivul.
Nu voia o afacere.
Voia să se asigure că nu-l mai pot scoate din apartament.
Mariana și-a pus geanta pe masă.
— Fiul meu nu poate trăi toată viața la mila ta. O femeie măritată nu ține casa numai pentru ea și îl tratează pe soț ca pe un chiriaș.
— Apartamentul a fost al bunicii mele.
— Bunica ta a murit, Adriana.
M-am ridicat.
— Discuția s-a terminat.
Radu m-a prins din urmă pe hol.
— Nu pleci așa.
— Ba da.
— Atunci ce facem cu noi?
M-am întors.
— În seara asta îți strângi lucrurile.
A râs.
Nu pentru că i se părea amuzant.
Pentru că nu mă credea.
— Nu mă dai tu afară.
— Apartamentul este al meu.
— Sunt soțul tău.
— Deocamdată.
Fața i s-a schimbat.
— Vrei divorț pentru niște hârtii?
— Nu.
M-am uitat direct la el.
— Pentru faptul că ai încercat să mă minți ca să-ți dau jumătate din casa mea.
Mariana a venit după noi.
— Radu, nu te umili. Nu pleci nicăieri. Are nevoie de tine mai mult decât crede.
Am privit-o.
— Iar dumneavoastră îmi dați cheia.
— Poftim?
— Cheia apartamentului meu.
— Nu-mi dai tu ordine.
— Atunci schimb încuietoarea.
Mariana s-a uitat spre fiul ei, așteptând să intervină.
Radu a intervenit.
Dar nu cum sperasem.
— Mama păstrează cheia. Dacă mi se întâmplă ceva, trebuie să poată intra.
Am dat încet din cap.
— Perfect.
Atunci am știut că nu mai aveam ce salva în conversația aceea.
Când am ajuns acasă, Radu a venit după mine.
N-a început să împacheteze.
S-a așezat în living.
— Nu plec.
— Atunci voi rezolva legal.
— Rezolvă.
Tonul lui era provocator.
— Și până atunci locuiesc aici. Sunt curios dacă ai curaj să-ți arunci soțul în stradă.
Apoi a făcut greșeala care a închis totul.
A privit spre bucătărie, unde încă mai păstrasem într-o cutiuță câteva bucăți din ceașca spartă.
— Și pentru ce? Pentru un apartament și o ceașcă?
Am rămas nemișcată.
— Ce-ai spus?
— Ai făcut un scandal monstru și din aia.
— Mama ta a spart-o intenționat în fața mea.
Radu a ridicat din umeri.
— Era doar o ceașcă.
Atât.
Nu actele au fost momentul în care am încetat să-l mai văd ca pe soțul meu.
Acea propoziție a fost.
Era doar o ceașcă.
Pentru el, tot ce era important pentru mine devenea „doar” ceva dacă îl împiedica să obțină ceea ce voia.
În dimineața următoare am început procedurile pentru divorț și am urmat pașii legali necesari pentru ca situația locuinței să fie clarificată.
Radu a aflat în aceeași seară.
De data aceasta n-a mai râs.
— Chiar faci asta?
— Da.
— După șase ani?
— Tocmai pentru că au fost șase ani.
Mariana a venit din nou.
Cheia ei nu mai deschidea.
Schimbasem butucul în condițiile permise și mă asigurasem că accesul în locuință urma să fie gestionat legal.
A sunat.
A bătut.
Apoi m-a sunat pe telefon.
— Deschide.
— Nu.
— Lucrurile lui Radu sunt acolo.
— Le va lua în condițiile stabilite.
— Îți distrugi familia pentru niște metri pătrați!
Am privit prin vizor.
— Nu eu am pregătit pe ascuns acte pentru apartament.
A tăcut.
— Și cheia?
— Nu mai aveți cheie.
Radu a încercat în zilele următoare să mă convingă să renunț.
Mai întâi a spus că mama lui fusese cea care insistase.
Apoi că actele reprezentaseră doar „o măsură de siguranță”.
După aceea a revenit la adevăr:
— Mi se cuvine ceva după atâția ani.
Nu l-am contrazis.
I-am spus să discute prin avocat dacă pretindea că are vreun drept.
Când a înțeles că nu voi mai negocia singură cu el, tonul s-a schimbat.
Și-a strâns lucrurile.
A plecat la mama lui.
Divorțul nu s-a terminat într-o săptămână și nici conflictul nu a dispărut peste noapte.
Dar un lucru a rămas clar de la început până la sfârșit: apartamentul moștenit de la bunica mea nu a fost transferat lui Radu și eu nu am semnat documentele pregătite de el și de mama lui.
Căsnicia noastră s-a încheiat.
Mariana nu a mai primit niciodată o cheie.
Iar Radu a plecat din locuința pe care, cu doar câteva zile înainte, o numise atât de sigur „casa lui”.
În prima seară în care am rămas singură, am deschis cutia în care pusesem cioburile ceștii bunicii.
Nu putea fi reparată astfel încât să arate ca înainte.
Am păstrat însă o singură bucată, cea pe care se vedeau două dintre florile albastre.
Nu ca să-mi amintesc de Mariana.
Nici de Radu.
Ci de seara în care un bărbat pe care îl întreținusem aproape doi ani mi-a spus să plec din propria mea casă — și de ziua în care am aflat că nu fusese doar o vorbă spusă la nervi.
Se pregătise deja să facă în așa fel încât, într-o zi, să nu mai fie doar casa mea.