Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „Nu plec duminică.”
Florin s-a uitat la Monica.
„Poftim?”
„Ai auzit. Nu plec din jumătatea mea de casă pentru că voi doi ați decis că a devenit casa voastră de vacanță.”
Monica și-a încrucișat brațele.
„Și ce vrei? Să rămână muzeu?”
„Vreau să nu-mi mai mutați lucrurile și să nu mai aruncați ce a fost al mamei fără să mă întrebați.”
Florin a intrat în dormitor și a ridicat din nou trafaletul.
„Eu termin peretele.”
M-am pus în prag.
„Nu.”
„Adriana, dă-te.”
„Nu mai faci nicio modificare în camera asta.”
Florin a lăsat trafaletul jos atât de tare încât vopseaua a stropit folia de pe podea.
„Am băgat aproape 14.000 de lei în casa asta în ultimul an.”
M-am întors spre Monica.
„Ce bani?”
Sora mea a început să enumere.
Acoperiș. Instalație. Lemne. O pompă. Zugrăveală. Mobilierul comandat.
Unele erau cheltuieli necesare.
Altele erau lucruri pe care le hotărâseră ei pentru casa de weekend pe care și-o imaginau.
„Și când urma să-mi spuneți?”
Florin a răspuns:
„Când urma să contribui și tu?”
Acolo era pârghia lor.
Nu considerau că mă scot din casă.
Considerau că eu îmi pierdusem dreptul să decid pentru că ei cheltuiseră mai mult.
„Arată-mi facturile pentru reparațiile necesare și îți plătesc jumătatea mea.”
Florin a râs.
„Acum?”
„Da.”
„După ce noi am alergat un an?”
„Jumătate din cheltuielile casei. Nu jumătate din biroul tău.”
Monica s-a apropiat.
„Și după aceea ce facem? Venim aici și găsim casa ocupată pentru că ai decis tu să stai o săptămână?”
Am privit-o.
„Casa nu este hotelul vostru.”
„Nici depozitul tău de amintiri.”
M-am uitat spre dulapul mamei.
„Unde ai dus paltonul?”
„Ți-am spus. La donații.”
„Unde?”
Monica a ezitat.
„Nu mai știu exact.”
„Tu ai dus hainele.”
„Florin le-a dus.”
M-am întors spre el.
„Unde?”
„La un centru din Câmpulung.”
„Care?”
A ridicat din umeri.
„Nu știu cum se numește.”
Atunci am înțeles că paltonul era probabil pierdut.
Mama îl purtase ani întregi. În ultima iarnă în care trăise îl pusesem eu pe umerii ei când o dusesem la medic.
Le spusesem amândurora că vreau să-l păstrez.
Florin știa.
Monica știa.
Și dispăruse pentru că în noua lor casă de weekend ocupa loc.
„De azi nu mai aruncați nimic.”
Florin a izbucnit:
„De azi? Tu vii aici de câteva ori pe an și ne spui nouă «de azi»?”
„Da. Pentru că jumătate din casa asta este a mea.”
„Atunci cumpără-ne partea.”
Monica s-a întors brusc spre el.
„Florin.”
Dar el continuase.
„Sau ne-o vinzi pe a ta. Terminăm circul.”
M-am uitat la sora mea.
„Ați discutat și asta?”
Tăcerea ei a fost suficientă.
Nu plănuiseră doar cum să folosească locuința.
Discutaseră deja cum să rămână singurii proprietari.
„Cât?”
Monica mi-a spus suma.
Era cu mult sub jumătate din valoarea reală a casei.
„Nu.”
Florin s-a înroșit.
„Atunci ce vrei?”
„O evaluare reală.”
„După ce noi am băgat bani?”
„Cheltuielile necesare se calculează separat.”
„Nu-ți convine nimic!”
„Nu-mi convine să-mi luați jumătatea de casă la prețul stabilit de voi.”
În weekendul acela pomenirea mamei s-a făcut cu noi trei aproape fără să ne vorbim.
Dar eu n-am plecat.
Am dormit în dormitorul meu, cu patul tras înapoi de la perete și cu cutiile desfăcute.
Florin n-a mai pus mâna pe trafalet.
Luni dimineață mi-a spus:
„Dacă rămâne așa, eu nu mai bag un leu aici.”
„Bine.”
„Și când crapă ceva?”
„Plătim jumătate-jumătate.”
„Și dacă tu nu răspunzi?”
„Îmi trimiți problema și costul înainte. Nu transformi casa și apoi îmi trimiți factura.”
Nu i-a convenit.
Nici Monicăi.
În următoarele luni conflictul a devenit mai urât, nu mai simplu.
Monica refuza să accepte un program în care amândouă puteam folosi casa fără aprobarea celeilalte. Florin spunea că nu va continua să muncească acolo dacă eu pot apărea „oricând am chef”.
Eu refuzam să-mi vând partea la suma lor.
La un moment dat Monica mi-a spus:
„Atunci poate n-ar trebui s-o mai aibă niciuna.”
„Poate.”
A crezut că n-o să accept.
Am acceptat.
Am cerut evaluarea întregii proprietăți.
Când Monica a văzut valoarea reală, a încercat din nou să-mi cumpere partea, dar nu avea banii necesari.
Eu nu voiam să cumpăr partea ei și să transform casa într-un război financiar care să dureze ani.
Am pus proprietatea la vânzare.
Florin a fost furios.
„Deci preferi s-o dai unor străini decât să rămână la sora ta?”
„Prefer să-mi primesc partea decât să rămân proprietar numai când vă convine vouă.”
Monica a încercat să mă facă să renunț.
De data aceasta nu pentru Florin.
Pentru ea.
„Aici am crescut.”
„Și eu.”
„Aici a murit mama.”
„Știu.”
„Și poți s-o vinzi?”
M-a durut întrebarea.
„Nu eu am început să mă port ca și cum una dintre noi nu mai are loc aici.”
Casa s-a vândut unei familii din Brașov.
Banii s-au împărțit egal după ce am separat și justificat cheltuielile necesare făcute pentru proprietate.
Monica a primit partea ei.
Eu am primit-o pe a mea.
Florin nu și-a primit biroul.
Paltonul mamei nu l-am mai găsit.
Cu Florin am întrerupt relația aproape complet. Ne salutăm dacă ne întâlnim la un eveniment de familie și atât.
Cu Monica n-am vorbit șapte luni după vânzare.
Când am reluat legătura, n-am revenit la apropierea de dinainte. Ne sunăm, ne vedem uneori și putem sta din nou la aceeași masă, dar nu i-am uitat alegerea de a-mi cere să devin musafir în casa în care crescuserăm amândouă.
În ziua în care am predat casa, Monica și cu mine am rămas ultimele în curte.
Noii proprietari așteptau la poartă.
Monica s-a uitat spre ferestre.
„Chiar am pierdut-o.”
„Da.”
De data asta n-am contrazis-o.
Casa părinților noștri nu mai aparținea niciuneia dintre noi, iar relația dintre noi continuase fără ea, dar nu mai redevenise niciodată ce fusese înainte.