Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Sâmbătă dimineață, Sorin a coborât primul bagajele.
Apoi s-a întors în bucătărie.
A deschis frigiderul.
L-a închis.
L-a deschis din nou.
— Unde este mâncarea?
— În frigider este mâncarea noastră.
— Pentru petrecere.
— Nu există.
S-a uitat spre hol.
Lângă bagajul meu era o singură sacoșă.
Cadoul lui.
— Diana, vorbești serios?
— Ți-am spus de luni.
— Plecăm în douăzeci de minute!
— Atunci ar trebui să te grăbești.
Pentru prima dată, i-am văzut siguranța dispărând.
— Ce vrei să fac acum?
— Nu știu.
— Sunt treizeci de oameni!
— Știu.
— Și tu vii acolo cu mâna goală?
— Vin cu cadoul tău.
A rămas cu ochii la mine.
— Incredibil.
Am plecat.
Drumul până la Bran a fost aproape mut.
Când am ajuns, mama lui Sorin, Mariana, era deja acolo împreună cu sora lui, Laura.
Mariana a venit direct spre mine.
— Diana, unde punem mâncarea?
— Ce mâncare?
A râs.
Apoi și-a dat seama că nu glumeam.
— Cea pe care ai pregătit-o.
Sorin a început să descarce bagajele.
— Nu a pregătit nimic.
Mariana s-a întors spre el.
— Cum adică nimic?
— Exact așa.
— Dar vin oamenii!
— Știu, mamă.
Mariana m-a privit.
— Diana, nu putem să lăsăm masa goală.
— De acord.
— Atunci?
— Atunci trebuie să găsiți o soluție.
— Noi?
— Sorin a invitat oamenii. Tu știai că sunt treizeci?
Mariana a ezitat.
A fost suficient.
— Știai.
— Mi-a spus acum câteva zile.
— Și nu ți s-a părut ciudat?
— Am presupus că v-ați înțeles.
Laura și-a lăsat geanta jos.
— Eu i-am spus că sunt prea mulți.
Sorin s-a întors.
— Mulțumesc, Laura.
— Nu te supăra pe mine. Tu i-ai invitat.
Mariana a intervenit:
— Nu mai contează cine i-a invitat. Trebuie să facem ceva.
— Perfect, am spus. Faceți.
Mariana m-a privit lung.
— Tu chiar n-o să ajuți?
— Nu la masa pentru treizeci de oameni pe care Sorin a promis-o în numele meu.
Sorin și-a scos telefonul.
— Sun la catering.
A sunat.
Managerul i-a explicat ceea ce eu știam deja.
Oferta completă nu mai putea fi pregătită.
Dar exista o variantă de urgență: aperitive, două feluri principale, garnituri și desert, aduse de la restaurantul partener.
Sorin a întrebat prețul.
Apoi a rămas tăcut.
— Cât? a întrebat Mariana.
Le-a spus.
— Pentru niște mâncare?!
Sorin a închis.
— Nu dau atât.
— Atunci gătește, am spus.
S-a întors spre mine.
— Ești mulțumită?
— Nu.
— Exact asta ai vrut.
— Eu am vrut doisprezece invitați.
A plecat nervos.
În următoarea oră au încercat varianta ieftină.
Sorin și Laura au mers la supermarket.
Mariana a început să calculeze ce putea găti.
După douăzeci de minute a venit la mine.
— Diana, pentru treizeci de oameni câte kilograme de cartofi luăm?
— Nu știu.
— Cum să nu știi?
— Probabil aș ști dacă aș organiza eu masa.
A strâns buzele și a plecat.
La ora două, Sorin s-a întors cu portbagajul plin.
La trei, bucătăria era ocupată complet.
La trei și jumătate, Laura l-a întrebat cine pregătește aperitivele.
Nimeni nu știa.
La patru, Sorin a realizat că nu cumpărase suficientă carne.
Primii invitați urmau să ajungă la șase.
La patru și douăzeci a venit la mine.
— Nu terminăm.
— Am observat.
— Sun din nou la restaurant.
De data aceasta nu m-a întrebat ce cred despre preț.
A comandat varianta disponibilă.
A plătit-o cu cardul lui personal.
Mâncarea a sosit cu puțin înaintea invitaților.
Petrecerea nu a fost un dezastru.
Și tocmai asta conta.
Nimeni nu a rămas nemâncat.
Nimeni nu a aflat ce ceartă avuseserăm.
Dar Sorin a plătit foarte scump pentru o problemă pe care o putea evita cu un singur telefon înainte să invite optsprezece oameni.
Eu m-am schimbat.
M-am așezat la masă.
Când au venit colegii lui, i-am salutat.
Când directorul lui mi-a spus:
— Sorin ne-a lăudat atât de mult mâncarea dumneavoastră!
am zâmbit.
— Astăzi a ales el meniul.
Sorin a auzit.
Nu a spus nimic.
La un moment dat, Mariana a venit lângă mine.
— Măcar ajută-ne să strângem puțin.
Am privit spre Sorin.
Era la câțiva metri distanță.
— Sorin?
S-a întors.
Mama lui i-a făcut semn spre mesele pline.
Pentru o clipă am așteptat să spună:
„Diana se ocupă.”
În schimb, a pus paharul jos.
— Vin eu.
Mariana părea surprinsă.
Eu nu m-am ridicat.
După plecarea ultimilor invitați, mai rămăseserăm doar noi, Mariana și Laura.
Sorin era epuizat.
Își desfăcuse primul nasture al cămășii și strângea pahare de pe terasă.
La un moment dat a trântit tava pe masă.
— Ajunge.
M-am uitat la el.
— Ce?
— Nu mai pot.
— Atunci lasă-le pentru dimineață.
— Nu despre vase vorbesc.
Mariana și Laura s-au oprit.
— Putem discuta singuri? a întrebat Sorin.
Am ieșit pe terasă.
A închis ușa.
— M-ai lăsat intenționat să mă descurc singur.
— Da.
N-am încercat să îndulcesc răspunsul.
— Ai fi putut să mă ajuți.
— Și tu ai fi putut să nu inviți optsprezece oameni fără mine.
— Era aniversarea mea.
— Nu era munca ta.
— Suntem căsătoriți, Diana.
— Exact. De aceea trebuia să mă întrebi.
A trecut o mână peste față.
— Am plătit o sumă absurdă astăzi.
— Pentru că ai refuzat cateringul când încă era mai ieftin.
— Pentru că am crezut că…
S-a oprit.
— Ce?
N-a răspuns.
— Spune.
S-a uitat la mine.
— Am crezut că până la urmă o să gătești.
— Știu.
— Mereu ai făcut-o.
— Știu.
— Chiar și când spuneai că sunt prea mulți oameni.
— Exact.
Acolo era totul.
Nu trebuia să descopere cât de greu este să gătești.
Știa că este greu.
Tocmai de aceea nu voise să facă el.
Problema era că se obișnuise să creadă că eu voi ceda întotdeauna prima.
— Și când ți-am spus clar că nu gătesc? am întrebat.
Sorin și-a coborât privirea.
— Am crezut că ești supărată și o să-ți treacă.
— Iar ieri ai refuzat din nou cateringul.
— Da.
— După ce știai deja că nu sunt de acord.
— Da.
Nu mai încerca să se apere.
— Atunci problema noastră nu este petrecerea, Sorin.
— Știu.
— Nu. Vreau să aud că înțelegi.
M-a privit.
— Am promis timpul și munca ta unor oameni fără să te întreb. Iar când ai spus nu, am presupus că nu trebuie să te iau în serios.
Am rămas tăcută.
Pentru prima dată spusese exact ce făcuse.
— Asta nu se mai întâmplă, am spus.
— Nu.
— Nu invităm oameni în numele amândurora fără să fim amândoi de acord.
— Bine.
— Și dacă tu inviți suplimentar oameni după ce am stabilit ceva, tu te ocupi de cost și organizare.
— Bine.
— Nu vreau „bine” doar pentru că ești obosit.
Sorin s-a uitat spre salon.
Mesele încă trebuiau strânse.
— Crede-mă, n-o să uit seara asta.
În noaptea aceea, Diana și Sorin nu s-au împăcat printr-o îmbrățișare și nici n-au transformat conflictul într-o glumă.
Erau încă supărați unul pe celălalt când s-au culcat.
Dar dimineața, când am coborât, Sorin era deja în bucătărie cu Laura.
Strângeau ce rămăsese din seara precedentă.
Mariana își băuse cafeaua și se pregătea să plece.
— Diana, vii să ne ajuți?
Înainte să răspund, Sorin a spus:
— Nu, mamă. Las-o.
Mariana s-a uitat la el.
— Dar mai avem atâtea de făcut.
Sorin a ridicat un sac cu gunoi.
— Știu.
Nu era o scuză spectaculoasă.
Era însă prima dată când nu presupunea automat că munca rămasă îmi aparține.
Petrecerea lui ne costase mult mai mult decât planificasem.
Sorin a achitat singur diferența din banii lui personali.
Eu nu am gătit pentru cei treizeci de invitați și nu am strâns după ei.
Am rămas împreună.
Dar regula stabilită în acel weekend a rămas definitivă: niciunul dintre noi nu mai promite timpul, banii sau munca celuilalt fără să întrebe.
Pentru că Sorin nu avusese nevoie să afle cât de greu este să pregătești o petrecere pentru treizeci de oameni.
Avusese nevoie să afle că atunci când eu spun „nu”, răspunsul nu înseamnă „mai așteaptă puțin și o să cedeze”.