Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi am ajuns la restaurant cu zece minute înainte de șapte.
Rodica nu organizase o simplă masă de familie.
Închiriase un salon întreg.
Aranjamente florale înalte, fotograf, formație, meniu în mai multe feluri și aproape cincizeci de invitați.
Radu s-a oprit la intrare.
— Patruzeci, nu?
— Așa ne-a spus.
Rodica ne-a văzut și a venit imediat spre noi.
— În sfârșit!
L-a îmbrățișat pe Radu.
Apoi s-a apropiat de mine.
— Corina, ce bine arăți.
Zâmbea de parcă nu ne mințise în față cu trei zile înainte.
— La mulți ani, Rodica.
I-am întins cadoul.
— Mulțumesc.
Apoi i-a șoptit lui Radu:
— Vorbim la sfârșit despre plată.
Am auzit.
Știa că am auzit.
Nu i-a păsat.
Petrecerea a început.
În prima oră, Radu părea hotărât.
Apoi au început rudele să vină la masa noastră.
O mătușă i-a spus:
— Frumos ce ai făcut pentru mama ta.
Radu s-a încruntat.
— Ce am făcut?
— Petrecerea. Rodica ne-a spus că ai vrut să-i faci aniversarea asta.
M-am uitat la el.
Asta era nou.
Mai târziu, un fost coleg al Rodicăi i-a strâns mâna.
— Bravo, tinere. Mama ta este norocoasă.
După ce omul a plecat, Radu s-a ridicat.
— Mă duc să vorbesc cu ea.
L-am prins ușor de braț.
— Acum?
— A spus tuturor că eu plătesc petrecerea.
— Tocmai asta vrea.
S-a așezat din nou.
Rodica își construise foarte bine plasa.
Nu doar rezervase restaurantul pe banii noștri.
Le spusese invitaților că petrecerea era cadoul fiului ei.
Dacă Radu refuza nota, nu mai părea doar un fiu care refuza să plătească ceva ce nu comandase.
Părea un fiu care își retrăgea propriul cadou în mijlocul aniversării mamei.
Pe la nouă, Rodica a cerut încă două platouri pentru fiecare masă.
La zece a prelungit formația.
Apoi a chemat fotograful.
— Vreau și albume. Câte unul pentru copii.
Radu se uita la ea.
— Face asta intenționat.
— Da.
— Pentru că știe că suntem aici.
— Da.
— Ar trebui s-o opresc.
— Da.
Nu s-a ridicat.
M-am uitat la el.
— Radu, eu nu te pot învăța să-i spui nu mamei tale.
— Știu.
— Dar dacă plătești în seara asta, nu mai putem pretinde că problema este numai ea.
Asta l-a făcut să mă privească.
— Mă ameninți?
— Nu. Îți spun ce va schimba pentru mine alegerea ta.
La unsprezece și jumătate, un angajat al restaurantului s-a apropiat de Rodica.
I-a spus ceva discret.
Rodica a dat din cap și a arătat imediat spre masa noastră.
Câteva minute mai târziu a venit ea.
Ținea o mapă.
A pus-o în fața lui Radu.
— Gata. Rezolvă tu.
Radu n-a atins-o.
— Mamă, ți-am spus aseară că nu plătesc.
Rodica a zâmbit.
— Nu începe acum.
— Nu încep nimic.
— Sunt oamenii aici.
— Știu.
— Atunci comportă-te normal.
Radu și-a strâns maxilarul.
— Petrecerea este a ta.
Zâmbetul Rodicăi a dispărut.
— Radu.
— Eu nu am comandat-o.
Alina, care stătea la masa apropiată, s-a ridicat.
— Ce se întâmplă?
Rodica a răspuns imediat:
— Fratele tău face o scenă pentru bani.
Câteva persoane au întors capul.
— Nu fac nicio scenă, a spus Radu. Pur și simplu nu plătesc factura.
Alina s-a uitat uluită la el.
— Acum? În fața tuturor?
Rodica a împins mapa spre fiul ei.
— Hai, Radu. Achită și discutăm acasă.
Pentru câteva secunde am crezut că va ceda.
I-am văzut mâna mergând spre buzunarul interior al sacoului.
Exact acolo unde își ținea portofelul.
Rodica a văzut și ea.
Expresia i s-a relaxat.
— Așa. Terminăm și gata.
Radu s-a oprit.
Și-a scos mâna goală.
— Nu.
Rodica a încremenit.
— Ce ai spus?
— Nu plătesc.
— Mă lași cu factura în fața tuturor?
— Contractul este al tău.
— Sunt mama ta!
— Știu.
— După tot ce am făcut pentru tine?
Alina s-a apropiat.
— Radu, plătește acum. Vă certați mâine.
M-am uitat la ea.
— Alina, pentru ce erau cei 32.000 de lei pe care i-am transferat mamei voastre?
Rodica s-a întors brusc spre mine.
— Tu să nu te bagi!
— Corina este soția mea, a spus Radu.
Rodica s-a uitat la el.
Probabil aceea a durut mai mult decât refuzul.
Radu a continuat:
— Banii erau pentru ferestrele casei noastre.
Alina n-a mai spus nimic.
— Ce ferestre? a întrebat una dintre rude.
Rodica s-a înroșit.
— Nu trebuie să dau explicații nimănui.
— Nouă trebuie să ne dai, a spus Radu. Pentru că ne-ai spus că ai comandat ferestrele printr-un cunoscut. Am verificat. Nu există nicio comandă.
— Și trebuia să mă verifici?
— După ce ne-ai mințit, da.
Rodica și-a coborât vocea.
— Nu v-am furat banii. Mi i-ați transferat.
— Pentru un scop precis.
— Sunt mama ta. Nu un străin de pe stradă.
— Tocmai de aceea am avut încredere în tine.
Pentru prima dată, Rodica n-a găsit imediat o replică.
Administratorul restaurantului a revenit.
— Doamnă, trebuie să stabilim modalitatea de plată.
Rodica s-a întors spre Alina.
— Pune tu diferența. Îți dau eu banii.
Alina a făcut un pas înapoi.
— Eu nu am suma asta disponibilă.
— Ai card.
— Mamă, mi-ai spus că Radu plătește.
S-a făcut liniște.
Rodica a privit-o.
— Nu trebuia să spui asta.
Era suficient.
Radu a împins mapa spre mama lui.
— Exact asta ne-ai spus și nouă fără să ne întrebi.
Rodica a fost nevoită să plătească.
Nu știu exact din ce cont.
Știu doar că a stat aproape douăzeci de minute cu administratorul, apoi a făcut două plăți separate.
Am plecat fără să mai discutăm.
Dar conflictul nu s-a terminat la restaurant.
A doua zi, Radu a sunat-o.
De data aceasta eram lângă el.
— Mamă, vreau să stabilim cum returnezi cei 32.000 de lei.
— Nu am de unde.
— Ai economii.
— Economiile mele sunt pentru urgențe.
Radu a rămas tăcut.
M-am uitat la el.
Rodica tocmai spusese cu voce tare lucrul care mă deranjase cel mai mult.
Banii ei trebuiau protejați.
Ai noștri puteau fi cheltuiți.
— Și banii noștri pentru ce erau? a întrebat Radu.
— Voi aveți de unde.
— Nu asta este problema.
— Ba exact asta este! Voi câștigați foarte bine. Aveți casă, mașini, plecați în vacanțe. Eu am vrut o singură aniversare frumoasă.
— Atunci trebuia să ne ceri.
— Și mi-ai fi dat 32.000 de lei?
— Nu.
— Vezi?
Radu a închis ochii.
— Faptul că știai că voi spune nu nu ți-a dat dreptul să mă minți.
— Sunt mama ta.
— Și asta nu-ți dă acces la banii mei.
Rodica a început să plângă.
Radu n-a închis.
A ascultat.
Au urmat reproșurile pe care le așteptasem.
Că îl crescuse singură o perioadă.
Că făcuse sacrificii.
Că eu îl schimbasem.
Că banii deveniseră mai importanți decât familia.
După aproape zece minute, Radu a spus:
— Nu-ți cer să-i returnezi astăzi. Dar îi vreau înapoi.
— Nu.
— Atunci relația noastră se schimbă.
Rodica s-a oprit din plâns.
— Mă ameninți?
— Nu. Îți spun ce se întâmplă.
Și de data aceasta nu s-a răzgândit.
Noi am comandat ferestrele din economiile noastre și am suportat încă o dată costul.
Rodica a refuzat aproape o lună să restituie ceva.
Apoi a transferat prima parte.
După aceea, încă una.
A durat cinci luni până am recuperat întreaga sumă.
În perioada aceea, Radu nu i-a mai împrumutat bani, nu i-a mai plătit cheltuieli și n-a mai acceptat ca ea să intermedieze nicio achiziție pentru noi.
Alina a rămas de partea mamei sale și relația dintre noi s-a răcit.
Rodica și Radu au continuat să vorbească, dar mult mai rar. Încrederea pe care o avusese în ea nu s-a întors odată cu ultima tranșă.
În ziua în care au fost montate ferestrele, Radu a rămas câteva minute privind echipa care lucra.
— Trebuia să-i spun nu cu mult înainte de petrecere, a spus.
— Da.
S-a uitat la mine.
— Știu.
N-am mai avut nevoie să spun altceva.
Ferestrele au fost plătite de două ori pentru câteva luni.
Banii i-am recuperat.
Încrederea, nu.