Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „Când o să vreți să fiți din nou familie fără program și condiții, mă sunați.”
Paul a sunat-o din nou.
Cristina nu i-a mai răspuns.
În weekendul următor trebuia să mergem la ziua lui Rareș.
Cadoul lui era deja în dulapul nostru.
Sâmbătă dimineață, Paul i-a scris surorii lui să întrebe la ce oră să venim.
Răspunsul a venit după câteva minute.
„Nu cred că este o idee bună. Nu vreau tensiuni la ziua copilului.”
Paul a sunat-o.
De data asta a răspuns.
„E ziua nepotului meu.”
„Știu.”
„Și nu mă lași să vin?”
„Tu ai ales să pui reguli.”
„Regula este să nu dispari trei zile după ce spui două ore.”
„Laura a pus regula.”
Paul s-a uitat la mine.
„Nu. Noi am pus-o.”
Cristina a închis.
Rareș nu știa de ce unchiul lui nu venise la ziua lui.
Asta am aflat de la mama lui Paul.
„Copilul întreabă de voi”, ne-a spus ea.
„Atunci spune-i Cristinei să ne lase să-l vedem.”
„De ce nu puteți și voi să cedați puțin?”
„La ce?”
„Este singură. Are nevoie de ajutor.”
„Și o ajutăm”, a spus Paul. „Dar nu accept să ne mintă și apoi să folosească băiatul ca să ne pedepsească.”
Mama lui a ridicat vocea.
„De când te-ai însurat, pentru orice există condiții.”
Paul a închis telefonul.
Cristina și-a ținut amenințarea.
Nu ne-a mai lăsat să-l vedem pe Rareș.
Când Paul îi scria să întrebe dacă îl poate lua într-o sâmbătă la fotbal, ea răspundea:
„Nu e nevoie.”
Când eu am întrebat dacă putem să-i ducem cadoul de ziua lui:
„Îl poți lăsa la mama.”
După aproape două luni, Paul s-a dus singur la sora lui.
Nu să-și ceară scuze.
Să-i spună că ajunsese prea departe.
Cristina l-a primit în fața blocului.
„Ce vrei de la mine?”
„Să-mi văd nepotul.”
„Și eu vreau să știu că pot conta pe fratele meu.”
„Poți.”
„Nu când am nevoie, aparent.”
„Dacă-mi spui că ai nevoie de trei zile și eu accept, da. Dacă-mi spui două ore și pleci la munte, nu.”
Cristina a râs.
„Deci tot acolo suntem.”
„Da.”
„Atunci n-avem ce discuta.”
Paul a venit acasă fără să-l vadă pe Rareș.
Mama lui a aflat și a luat din nou partea Cristinei.
În anul acela nu a venit nici la ziua lui Paul.
Pentru el, asta a durut aproape la fel de mult ca lipsa nepotului.
Familia nu mai era doar supărată.
Era împărțită.
După trei luni, Cristina ne-a sunat într-o joi seara.
„Am nevoie să-l luați pe Rareș sâmbătă.”
Paul s-a uitat la mine.
„De la ce oră până la ce oră?”
Tăcere.
„Serios?”
„Da.”
„De dimineață.”
„Până când?”
„Nu știu exact.”
Paul a răspuns:
„Atunci nu putem.”
„Perfect. O să-i spun lui Rareș că unchiul lui nu are timp.”
Am luat telefonul.
„Nu-i spune copilului asta.”
„Este adevărul.”
„Nu. Adevărul este că ne ceri din nou să acceptăm fără să știm când te întorci.”
Cristina a devenit furioasă.
„Am o problemă și n-am cu cine să-l las!”
„Ce problemă?”
Avea o tură suplimentară la serviciu.
De data asta nu era munte, iubit sau weekend.
Era o nevoie reală.
„Îl putem lua”, i-am spus. „Dar spune-ne până când.”
„Până la șase.”
„Bine.”
„Și dacă întârzii?”
„Ne suni înainte.”
Cristina a râs nervos.
„Nu pot să cred că trebuie să dau raportul pentru propriul copil.”
„Nu dai raportul. Ne spui cât timp ne ceri să fim responsabili pentru el.”
A închis fără să confirme.
Vineri seara ne-a trimis că „s-a rezolvat”.
Nu se rezolvase.
Mama lui Paul acceptase să stea cu Rareș.
Cristina preferase să schimbe persoana decât să accepte limita.
Conflictul a mai continuat aproape o lună.
Apoi mama lui Paul a aflat pe pielea ei cum funcționa „puțin” pentru Cristina.
O lăsase pe Rareș la ea într-o duminică până la ora cinci.
La nouă seara Cristina încă nu venise.
De data aceasta nu dispăruse trei zile, dar nici nu răspundea la telefon aproape patru ore.
Când a apărut, mama lui Paul era furioasă.
Cristina i-a spus exact ce ne spusese nouă:
„S-a prelungit. Ce voiai să fac?”
Nu ne-am bucurat că i se întâmplase și ei.
Dar după seara aceea n-a mai putut spune că inventasem problema.
Cristina a rămas fără persoana care îi susținuse necondiționat comportamentul.
O săptămână mai târziu ne-a sunat din nou.
„Am nevoie de ajutor miercuri. De la trei la șapte.”
Era prima dată când formula cererea așa.
Paul a întrebat:
„La șapte vii tu?”
„Da.”
„Atunci îl luăm.”
Rareș a venit miercuri.
La șapte fără zece, Cristina a sunat.
„Întârzii douăzeci de minute. Sunt în trafic.”
La șapte și douăzeci a fost la ușă.
Nu și-a cerut scuze pentru cele trei zile.
Nu și-a cerut scuze nici pentru lunile în care îl ținuse pe Rareș departe de noi.
Iar relația mea cu ea a rămas rece.
Paul și mama lui au început din nou să vorbească, dar ruptura dintre ei nu s-a șters imediat.
Rareș însă a revenit în viața noastră.
Câteva săptămâni mai târziu, Cristina mi-a scris:
„Sâmbătă, 12-18. Puteți?”
Am verificat programul cu Paul.
„Da.”
Sâmbătă, la ora șase, Cristina a venit să-și ia copilul.
De data aceasta nu dispăruse.
Iar noi nu mai acceptaserăm un favor fără să știm când se termină.