Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉👉 Doina s-a uitat la fiul ei.
— Spune-i.
— Mamă, pleacă.
— Nu. Ai ajuns prea departe ca să mai ascunzi.
M-am ridicat.
— Ce anume să-mi spună?
Adrian s-a așezat.
Pentru prima dată de când începuse discuția, nu mai părea furios.
Părea prins.
— Mama a avut niște probleme.
— Ce probleme?
Doina a răspuns:
— Am rămas cu niște datorii după ce am reparat apartamentul.
Știam despre renovare.
În primăvară schimbase instalația din baie. După aceea renovase bucătăria și cumpărase mobilă nouă.
Crezusem că avea bani puși deoparte.
— Cât i-ai dat?
Adrian nu răspundea.
— Cât?
— Patruzeci și opt de mii.
Am rămas nemișcată.
— De lei?
— Da.
Aproape toate economiile.
— Când?
— În mai multe tranșe.
— Și nu mi-ai spus nimic.
— Erau banii mei.
M-am uitat la el.
— Da. Erau.
Părea surprins că îi dădusem dreptate.
— Exact.
— Și cardul acesta este al meu.
Am ridicat cardul pe care încă îl țineam.
— Dacă tu poți decide singur ce faci cu 48.000 de lei, explică-mi de ce trebuie să-ți dau ție controlul salariului meu.
— Pentru că acum avem nevoie să ne organizăm.
— „Acum”?
M-am apropiat de masă.
— Acum, după ce ai rămas fără economii?
— Nu am rămas fără bani. I-am folosit pentru familie.
— Și eu ce sunt?
A tăcut.
Doina a intervenit:
— Nu pune problema așa. Eu nu i-am furat.
— Nu am spus asta.
— Atunci de ce mă privești de parcă aș fi făcut ceva îngrozitor?
— Pentru că știați că fiul dumneavoastră vine astăzi să-mi ceară cardul.
Doina și-a strâns geanta.
— Mi-a spus că aveți nevoie de disciplină financiară.
Am râs scurt.
— Noi?
M-am întors spre Adrian.
— Când trebuie plătită rata?
N-a răspuns.
— Adrian?
— Vineri.
Era miercuri.
— Și partea ta?
— O rezolv.
— Cum?
— Tocmai de asta încerc să discut cu tine!
A ridicat din nou vocea.
— Dacă salariile intră într-un singur loc și mă ocup eu de plăți, putem acoperi totul.
Acum înțelegeam.
— Nu voiai să-mi administrezi banii.
A tăcut.
— Aveai nevoie de ei.
— Sunt banii familiei!
— Acum sunt ai familiei. Cei 48.000 au fost numai ai tăi.
— Nu compara lucrurile!
— Sunt exact aceeași regulă, Adrian. Doar că vrei s-o aplici diferit în funcție de al cui este contul.
Doina s-a apropiat.
— Irina, rata trebuie plătită indiferent cine are dreptate.
— Știu.
— Atunci dă-i cardul și terminați.
M-am întors spre ea.
— De ce nu îi dați dumneavoastră banii înapoi?
A pălit.
— Ce?
— Adrian v-a dat 48.000 de lei. Acum nu poate acoperi cheltuielile pentru care economiseam eu în locul lui. Dați-i o parte înapoi.
— Nu pot.
— De ce?
— Pentru că i-am cheltuit.
— Pe toți?
— Renovarea a costat mult. Aveam și niște datorii.
Adrian s-a ridicat.
— Irina, las-o pe mama în pace.
M-am uitat la el, aproape nevenindu-mi să cred.
— Tu ai adus-o în discuția asta.
— Eu am ales să-i dau banii.
— Atunci tu suporți consecințele.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că rata se plătește. Nu-mi pun casa în pericol ca să-ți dau o lecție. Dar nu primești cardul meu și nu preiei controlul salariului meu.
— Și eu de unde scot partea mea?
— Asta trebuie să rezolvi tu.
— Suntem căsătoriți!
— Știu. Tocmai de aceea am plătit mai mult aproape doi ani, ca tu să economisești.
A tăcut.
— Și tocmai de aceea trebuia să-mi spui când planul pentru care făceam sacrificiul ăsta nu mai exista.
Doina a încercat din nou:
— O să vă dăm banii înapoi când putem.
— „Vă”?
Am privit-o.
— Acum sunt și banii mei?
N-a răspuns.
Adrian și-a luat telefonul de pe masă.
— Nu are rost să discutăm când ești așa.
— Ba discutăm.
S-a oprit.
— În seara asta facem situația tuturor cheltuielilor comune. Nu a cumpărăturilor mele personale. Nu a hainelor mele. A casei.
— Și?
— Și vedem exact cât trebuie să plătească fiecare.
— Nu pot să plătesc jumătate luna asta.
— Atunci tai din cheltuielile tale, amâni ce poți și discuți cu mama ta despre recuperarea unei părți din bani.
Doina a izbucnit:
— Eu nu-i dau nimic înapoi acum! Mi-a spus că sunt un ajutor.
M-am uitat la Adrian.
El și-a coborât privirea.
Asta era încă o parte pe care nu mi-o spusese.
— Deci nu a fost împrumut.
— Nu — a recunoscut.
— Ai dat aproape toate economiile.
— Da.
— Definitiv.
— Da.
— Și după aceea ai venit să-mi iei cardul.
— Nu încercam să ți-l iau!
— Prima propoziție pe care mi-ai spus-o a fost „Dă-mi cardul”.
N-a mai avut ce să răspundă.
Doina a plecat furioasă.
În seara aceea am făcut calculele.
Nu ca să-l pedepsesc.
Pentru că aveam nevoie să știu în ce situație eram.
Rata, utilitățile, cumpărăturile și celelalte obligații comune ajungeau la o sumă pe care Adrian n-o putea acoperi în proporția pe care o stabiliserăm fără să renunțe la aproape toate cheltuielile lui personale.
Când a văzut cifrele, s-a lăsat pe spate.
— Nu pot trăi așa.
— Eu cum am trăit?
— Tu câștigi mai mult.
— Și de aceea am acceptat să plătesc mai mult. Pentru ca tu să economisești.
— Am ajutat-o pe mama.
— Și nu te condamn pentru că ai vrut s-o ajuți.
M-a privit surprins.
— Te condamn pentru că ai ascuns-o. Și când au dispărut banii, soluția ta a fost să-mi controlezi mie salariul.
— N-am vrut să te controlez.
— Atunci de ce nu mi-ai cerut ajutorul?
A deschis gura.
N-a răspuns.
— Puteai să-mi spui: „Am făcut o prostie. Am dat aproape toate economiile. Luna asta nu-mi ajung banii.”
Tăcere.
— Dar ai preferat: „Dă-mi cardul. Eu decid.”
— Eram disperat.
— Și asta te-a făcut să crezi că poți decide în locul meu.
În următoarele zile, conflictul nu s-a stins.
Adrian a încercat să mă convingă să revenim la vechiul sistem, în care eu acopeream cea mai mare parte a cheltuielilor.
Am refuzat.
Apoi mi-a spus că îl pedepsesc pentru că și-a ajutat mama.
Am refuzat și explicația asta.
Doina îl suna zilnic și îi repeta că îl „umilesc” obligându-l să-și reducă cheltuielile.
Într-o seară, după încă o ceartă, Adrian a spus:
— Mama are dreptate. Într-o căsnicie nu poți să stai cu calculatorul între tine și omul de lângă tine.
— Sunt de acord.
A părut surprins.
— Atunci?
— Nici cu mâna întinsă după cardul lui.
A tăcut.
După aproape două săptămâni, am ajuns din nou în aceeași bucătărie.
Doar noi doi.
— Nu mai pot continua așa — a spus Adrian.
— Nici eu.
— Atunci trebuie să revenim la normal.
— La care normal?
— La cum eram înainte.
Am clătinat din cap.
— Nu mai există.
— Pentru că am ajutat-o pe mama?
Era din nou aceeași explicație.
După toate discuțiile, încă încerca să reducă totul la cei 48.000 de lei.
— Nu, Adrian.
— Atunci pentru ce?
— Pentru ce ai făcut după ce ai rămas fără ei.
A tăcut.
— Nu pot să mă uit în fiecare lună la tine și să mă întreb dacă următoarea problemă pe care o ascunzi va deveni iar responsabilitatea mea când nu o mai poți acoperi.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să ne separăm.
A rămas cu ochii la mine.
— Mă dai afară?
— Îți cer să stai o perioadă în altă parte. Casa rămâne plătită de amândoi cât timp obligațiile sunt comune. După aceea vom decide ce facem mai departe.
— Pentru bani.
— Nu.
Am privit cardul meu, aflat lângă ceașca de cafea.
Același card pe care mi-l ceruse.
— Pentru faptul că ai încercat să-mi iei controlul asupra banilor mei ca să ascunzi ce făcuseși cu ai tăi.
Adrian s-a mutat la mama lui în weekend.
Nu ne-am împăcat după câteva zile și nici n-am pretins că șase ani de căsnicie puteau fi reparați printr-o scuză.
Am rămas separați.
Eu am continuat să-mi achit partea din obligațiile comune. Adrian și-a achitat-o pe a lui, chiar dacă pentru asta a trebuit să renunțe la planul firmei și să-și reducă drastic cheltuielile.
Doina nu a returnat banii.
Relația mea cu ea s-a rupt aproape complet.
Iar relația mea cu Adrian a rămas suspendată exact acolo unde trebuia: nu la cei 48.000 de lei pe care îi dăduse mamei sale, ci la dimineața în care, în loc să-mi spună adevărul și să-mi ceară ajutorul, și-a întins mâna spre mine și mi-a cerut cardul.