Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am lăsat telefonul să sune.
S-a oprit.
După zece secunde a început din nou.
Tot mama lui.
La al treilea apel am răspuns.
— Bună dimineața.
— Elena, ce se întâmplă?
Nici măcar nu m-a întrebat dacă se întâmplase ceva.
Știa deja.
— Cu ce?
— Andrei m-a sunat. Mi-a spus că refuzi să mergi să plătiți sala din cauza unei discuții de aseară.
M-am uitat la ceas.
Plecase de acasă de mai puțin de zece minute.
— Atât ți-a spus?
— Mi-a spus că ai făcut o criză pentru că o colegă de-a lui s-a așezat lângă el.
Am închis ochii.
Deci asta alesese.
Nu să vorbească cu mine.
Să-și pregătească familia.
— Nu s-a așezat din greșeală. Andrei i-a dat locul meu și, când ea a vrut să se ridice, i-a spus să rămână.
— Elena, este un scaun.
— Atunci nu înțeleg de ce m-ai sunat.
A tăcut.
— Pentru că nunta este peste șase săptămâni și nu puteți pune totul în pericol pentru o prostie.
— Eu nu mai plătesc nimic astăzi.
— Pierdeți bani.
— Știu.
— Și ce le spunem oamenilor?
Acolo era problema tuturor.
Banii.
Invitații.
Ce spunem oamenilor.
Nimeni nu mă întrebase de ce nu mai voiam să merg înainte ca și cum nu se întâmplase nimic.
— Nu trebuie să le spui nimic deocamdată.
Am închis.
La prânz m-a sunat Andrei.
— De ce ai vorbit urât cu mama?
— De ce ai sunat-o?
— Pentru că te comporți irațional.
— Ai sunat-o ca să mă convingă?
— Am sunat-o pentru că nu știu cum să discut cu tine când ești așa.
Am tăcut câteva secunde.
— Andrei, vreau un singur lucru de la tine.
— Ce?
— Spune-mi că înțelegi de ce a fost umilitor ce ai făcut aseară.
A oftat atât de tare încât l-am auzit prin telefon.
— Iar începem?
— Nu. Terminăm. Spune-mi dacă înțelegi.
— Înțeleg că tu te-ai simțit umilită.
— Nu asta te-am întrebat.
— Elena, nu mă obliga să-mi cer scuze pentru ceva ce nu consider greșit.
Acolo s-a terminat ultima mea îndoială.
— Atunci nu mai plătim sala.
— Ba da.
— Eu nu vin.
— Vin acasă și discutăm.
A venit înainte de patru.
Nu era singur.
Mama lui a intrat după el.
M-am uitat la amândoi.
— Serios?
— Am venit să rezolvăm — a spus ea.
Andrei a pus cheile pe masă.
— Hai să terminăm cu circul.
— Ce anume rezolvăm?
— Nunta merge înainte.
Tonul lui m-a surprins.
Nu era rugăminte.
Era anunț.
— Nu poți decide singur asta.
— Nici tu nu poți anula singură totul pentru o ceartă.
— Pot decide dacă eu mă căsătoresc sau nu.
Mama lui a intervenit:
— Nimeni nu spune că trebuie să accepți orice. Dar există proporții. Pierdeți avansuri, puneți familiile într-o situație îngrozitoare…
— Și asta înseamnă că trebuie să mă căsătoresc?
— Înseamnă că trebuie să vă calmați.
Andrei a scos telefonul.
— Uite ce facem. Mergem acum, plătim sala și discutăm după.
Am rămas uitându-mă la el.
Exact asta făcuse și cu Mara.
Întâi lua decizia.
Apoi eu trebuia să mă adaptez.
— Nu.
— Elena…
— Nu merg.
A ridicat vocea.
— Și ce vrei? Să sunăm o sută de oameni și să le spunem că nunta s-a anulat pentru că ai stat la capătul unei mese?
— Nu. Le putem spune că nunta s-a anulat pentru că bărbatul cu care trebuia să mă căsătoresc consideră că poate lua decizii care mă privesc și apoi să mă pună în fața faptului împlinit.
Mama lui s-a ridicat.
— Eu plec. Nu vreau să asist la așa ceva.
— Mamă, stai.
— Nu. Dacă Elena vrea să distrugă totul, este alegerea ei.
A plecat.
Andrei a rămas în mijlocul sufrageriei.
— Vezi ce faci?
— Da.
— Mama plânge.
— Și?
— Nu te recunosc.
— Poate pentru că până acum am cedat.
S-a uitat lung la mine.
— Nu o să anulezi nunta.
Tonul lui era aproape calm.
— De ce ești atât de sigur?
— Pentru că nu ești nebună. Ai rochia. Ai trimis invitațiile. Ai plătit jumătate din servicii. Părinții tăi au pus bani. Peste șase săptămâni ne căsătorim și episodul ăsta va fi uitat.
Atunci am înțeles de ce nu simțise nicio nevoie să repare ceva.
Era convins că nu pot pleca.
Nunta devenise garanția lui.
Am luat contractul de pe masă.
— O parte dintre avansuri se pierd.
— Exact.
— Prefer să pierd banii.
A râs.
— Nu vorbești serios.
— Ba da.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Elena.
— Nunta nu mai are loc.
Pentru prima dată în două zile, Andrei n-a avut un răspuns pregătit.
— Nu poți face asta.
— Tocmai ți-am spus că pot.
— Pentru Mara?
— Nu pentru Mara.
Mi-am scos inelul.
L-am pus pe contractul sălii.
— Mara s-a ridicat când m-a văzut. Tu ai fost cel care a oprit-o.
A privit inelul.
— Arunci patru ani.
— Nu. Refuz să mai pun încă treizeci peste ei doar pentru că mi-e frică să pierd patru.
A doua zi am început anulările.
Am pierdut avansul pentru fotograf și o parte din cel pentru sală. Rochia nu putea fi returnată.
A durut.
Nu doar financiar.
A trebuit să-mi sun părinții și apoi oamenii pe care îi invitasem.
Andrei, în schimb, a început să spună că nunta fusese anulată după „o criză de gelozie legată de o colegă”.
Asta a declanșat ultimul nostru conflict.
M-a sunat furios după ce unul dintre colegii lui îi spusese că povestea ajunsese și la firmă.
— Ești mulțumită acum?
— Cu ce?
— Toată lumea discută despre noi.
— Eu nu am spus nimic la firma ta.
— Atunci de unde știu?
Nu știam.
Am aflat în aceeași seară.
Mara îi spusese unei colege ce se întâmplase la cină după ce auzise versiunea potrivit căreia ea „se așezase din greșeală” lângă Andrei și eu făcusem o scenă.
Nu mă contactase și nu încercase să-mi ia apărarea.
Spusese pur și simplu adevărul:
Andrei o chemase pe locul meu când văzuse că scaunul rămăsese gol.
Iar când eu venisem și ea încercase să se ridice, Andrei îi ceruse să rămână.
Atât.
— Deci acum o învinovățești și pe Mara? l-am întrebat.
— Nu asta este problema!
— Atunci care este?
A tăcut.
— Că oamenii au aflat ce s-a întâmplat sau că nu mai poți spune că mi-am imaginat eu totul?
A închis telefonul.
A fost ultima noastră ceartă.
Andrei s-a mutat definitiv din apartamentul meu în weekendul următor. Nunta a rămas anulată. Am pierdut câteva mii de lei din avansuri și relația de aproape patru ani s-a terminat.
Nu am început o prietenie cu Mara și nici n-am avut nevoie de una. Nu ea fusese problema dintre noi.
Cu două zile înainte de data la care ar fi trebuit să merg la altar, Andrei a venit să-și ia ultima cutie cu lucruri.
Inelul era încă în sertar.
L-am pus deasupra cutiei.
— Ăsta e al tău.
L-a luat și s-a uitat la mine.
— Tot cred că ai dus lucrurile prea departe.
Am dat din cap.
— Știu.
Și tocmai faptul că, după tot ce pierdusem amândoi, el încă vedea doar un scaun mi-a confirmat că nunta trebuia să rămână anulată.