Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 “Pentru un an, da.”
Am rămas cu ochii la Oana.
“Și eu unde locuiesc un an?”
“La Viorica. Sau îți găsim ceva mic.”
“Îmi găsiți voi?”
“Mamă…”
“În timp ce voi locuiți gratis aici și încasați chiria de la apartamentul vostru?”
Cezar a intervenit.
“Nu locuim gratis. Plătim utilitățile.”
Am râs.
“Generos.”
“Mama, nu trebuie să vorbești așa.”
“Tu mi-ai dus valizele la serviciu.”
“Pentru că știam ce faci dacă discutăm înainte.”
“Ce fac?”
“Spui nu la orice.”
“Este casa mea. Am voie să spun nu.”
Cezar s-a apropiat.
“Și noi avem voie să nu ajungem pe drumuri pentru că te-ai răzgândit.”
“Eu m-am răzgândit?”
“Ne-ai primit aici.”
“Temporar.”
“Nu ne-ai dat o dată.”
“Pentru că urma să vă întoarceți acasă după renovare.”
Oana și-a scos telefonul.
“Contractul nostru este pe un an. Nu putem scoate chiriașii.”
“Atunci vă luați chirie în altă parte.”
“Cu ce bani?”, a izbucnit Cezar.
“Cu cei 650 de euro pe care îi încasați.”
“Ăia sunt pentru rată.”
“Atunci renunți la mașină.”
Fața lui s-a schimbat.
“Nu hotărăști tu ce fac eu cu banii mei.”
“Exact.”
S-a făcut liniște.
“Acum ai înțeles?”
Cezar s-a întors spre Oana.
“Spune-i.”
Fiica mea nu m-a privit.
“Mamă, am dat avans pentru mașină. Dacă renunțăm acum, pierdem bani.”
“Și dacă nu renunțați?”
“Trebuie să rămânem aici.”
“Nu.”
Cezar a lovit cu palma în spătarul unui scaun.
“Tot asta spui!”
“Pentru că răspunsul nu s-a schimbat.”
“Și unde îl duc pe tata?”
Mircea apăruse în ușa dormitorului.
“Pe mine nu mă băgați în asta.”
Cezar s-a întors.
“Tată, te rog.”
“Mi-ai spus că Elena se mută la o prietenă fiindcă vrea să închirieze camera.”
M-am uitat la Oana.
Altă minciună.
Mircea și-a dus privirea spre cutia udă de pe masă.
“Astea sunt lucrurile tale?”
“Și ale soțului meu.”
A privit câteva fotografii ude.
“Nu știam.”
Cezar a ridicat vocea.
“Acum nu începe și tu.”
“Nu încep nimic. Vreau doar să știu adevărul.”
“Adevărul e că n-ai unde sta.”
“Am.”
“Unde?”
“La sora mea câteva zile.”
“Și după?”
“Este problema mea.”
Mircea nu s-a dus imediat să-și facă bagajele.
Dar nici nu l-a mai ajutat pe fiul lui să pretindă că situația era normală.
Oana s-a întors spre mine.
“Uite ce faci. Acum îl trimiți și pe el pe drumuri.”
“Nu eu l-am adus aici prin minciună.”
“Dar tu poți opri tot scandalul.”
“Cum?”
“Rămâi la Viorica până găsim o soluție.”
Am privit-o lung.
Asta era soluția lor.
Eu să cedez.
“Nu.”
Cezar a ridicat din umeri.
“Atunci dormim toți aici.”
“Nu.”
“Și ce faci?”
Întrebarea lui nu mai era retorică.
Chiar credea că nu aveam ce să fac.
Avea un avantaj simplu: ei erau deja în casă.
Eu eram cea care plecase două nopți la Viorica.
Și exact asta trebuia să se termine.
Mi-am luat telefonul.
Am sunat-o pe colega mea.
“Viorica, îmi pare rău, dar în seara asta nu mai vin la tine.”
Oana s-a uitat la mine.
“Unde dormi?”
“Aici.”
“Unde?”
“În dormitorul meu.”
Cezar a râs.
“Tata unde doarme?”
“Voi decideți.”
Am luat cele două valize pe care Oana mi le adusese la serviciu și am început să-mi pun hainele înapoi în dulap.
Mircea a rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi și-a luat geanta de pe scaun.
“În seara asta merg la sora mea.”
“Tată, nu pleca”, a spus Cezar.
“Nu dorm în patul femeii după ce aflu că a fost scoasă de aici fără să știe.”
Cezar s-a înroșit.
“Și mâine ce faci?”
“Vă privește pe voi.”
Mircea a plecat în acea seară.
Oana și Cezar au rămas.
Nu și-au făcut bagajele.
În următoarele două zile au încercat să mă facă să cedez exact cum mă așteptam.
Oana a sunat rudele.
Prima mătușă m-a sunat înainte de prânz.
“Cum poți să-ți dai copilul afară?”
“Ți-a spus și că și-a închiriat apartamentul?”
A tăcut.
“Mi-a spus că nu au unde locui.”
“Au un apartament. Încasează 650 de euro pe lună pentru el.”
A doua rudă a primit aceeași explicație.
Până seara telefoanele s-au rărit.
Dar Cezar nu cedase.
“Nu plecăm până găsim ceva la un preț normal.”
“Două zile.”
“Poți repeta cât vrei.”
“Și tu poți refuza cât vrei. Dar eu nu mai plec din casa mea.”
Asta a schimbat situația.
Până atunci, planul lor funcționase fiindcă eu acceptasem să dorm în altă parte.
Acum eram acolo permanent.
Mi-am luat dormitorul înapoi.
Nu le-am mai făcut cumpărături.
Nu le-am mai spălat hainele.
Nu le-am mai pregătit mâncare.
În fiecare seară, trei adulți care nu mai voiau să locuiască împreună se întâlneau în același apartament.
În a doua seară, Cezar a izbucnit.
“Nu se poate trăi așa!”
“Știu.”
“Atunci găsim o soluție.”
“Aveți deja una.”
“Nu dau 650 de euro pe altă chirie!”
“Atunci folosește cei 650 pe care îi primești.”
“Sunt pentru mașină!”
“Atunci mașina este mai importantă decât confortul tău. Nu decât casa mea.”
Oana a început să plângă.
“Mamă, chiar vrei să ne faci asta?”
Am privit-o.
“Tu mi-ai adus bagajele la serviciu.”
N-a mai răspuns.
A treia zi au găsit o garsonieră.
Nu pentru că îi convinsesem.
Nu pentru că ne împăcaserăm.
Pentru că au înțeles că nu mă mai puteau scoate din propria casă și că alternativa era să continuăm să locuim împreună în acel război.
Chiria garsonierei îi costa aproape cât primeau pentru apartamentul lor.
Planul cu care urmau să plătească rata mașinii se prăbușise.
Cezar m-a învinovățit până în ultima clipă.
În timp ce își cobora bagajele, mi-a spus:
“Să nu ne ceri ajutor când o să ai nevoie.”
“Nu v-am primit aici ca să cumpăr ajutor pentru mai târziu.”
Oana nu spunea nimic.
Când a ajuns la ușă, s-a întors.
“Chiar mă lași să plec așa?”
“Tu ai venit la serviciul meu cu valizele mele și mi-ai spus că nu mai am unde să mă întorc.”
A coborât privirea.
“Nu pot să mă prefac că n-ai făcut asta doar pentru că acum îți pare rău de consecințe.”
Au plecat.
Cezar nu și-a cerut scuze.
Nici Oana nu mi-a cerut atunci.
Trei luni nu a mai intrat în apartamentul meu.
Am vorbit de câteva ori la telefon, scurt.
Mircea s-a întors la garsoniera lui după ce s-a eliberat și nu mi-a mai cerut niciodată să stea la mine.
Fotografiile ude au fost însă altceva.
Două nu au mai putut fi salvate.
Nici trei dintre scrisorile lui Petre.
Acele lucruri nu s-au întors odată cu cheia apartamentului sau cu hainele puse înapoi în dulap.
Oana a rămas fiica mea, dar accesul ei la casa mea s-a schimbat.
Nu i-am mai dat cheie.
Nu a mai locuit cu mine.
Cezar a rămas soțul ei, iar relația mea cu el s-a redus la întâlnirile de familie la care nu puteam evita să fim în aceeași încăpere.
Prima dată când Oana a venit din nou la mine, după cele trei luni, a sunat la ușă.
Am deschis.
Nu a intrat imediat.
“Pot să intru?”
“Da.”
A pășit în hol și și-a lăsat geanta lângă pantofi.
Cheia pe care o avusese înainte nu i-am mai dat-o înapoi.