Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Ana a venit la spital a doua zi, puțin după ora zece.
Când a intrat în salon, pentru câteva secunde n-am recunoscut femeia din fața mea.
Nu pentru că se schimbase atât de mult.
Ci pentru că trecuseră aproape opt luni de când o văzusem ultima dată.
— Bună, tată.
— Bună, Ana.
A rămas lângă ușă.
— Ai spus că trebuie să-mi spui ceva.
I-am arătat scaunul de lângă pat.
— Mai întâi vreau să te întreb ceva. De ce ai încetat să mă mai suni?
A râs fără urmă de veselie.
— Serios?
— Te rog.
— Pentru că de fiecare dată când sunam, Laura îmi spunea că ești ocupat. Când îți trimiteam mesaje, răspundeai după zile întregi. De ziua ta am vrut să vin la Brașov și Laura mi-a spus că nu mă vrei acolo.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Eu n-am spus niciodată asta.
Ana s-a uitat fix la mine.
— Atunci de ce nu m-ai sunat tu?
Întrebarea ei a fost mai grea decât tot ce auzisem cu o seară înainte.
— Pentru că Laura îmi spunea că tu nu vrei să vorbești cu mine. Că mă cauți numai când ai nevoie de bani.
— Și ai crezut-o.
Nu era o întrebare.
Am dat din cap.
— Da.
Ochii Anei s-au umplut de lacrimi, dar nu și-a întors privirea.
— Atunci nu m-ai pierdut din cauza Laurei, tată.
A făcut o pauză.
— M-ai pierdut pentru că ai ales s-o crezi.
Nu m-am apărat.
Pentru că avea dreptate.
I-am povestit apoi ce auzisem.
Despre amant.
Despre avere.
Despre planurile pentru după înmormântarea mea.
Și despre propoziția care o privea pe ea.
“Am avut grijă de asta.”
Ana a rămas tăcută.
— Îmi pare rău, i-am spus.
— Pentru ce?
— Pentru că am lăsat pe altcineva să-mi explice cine este propria mea fiică în loc să te întreb pe tine.
Ana și-a șters obrazul.
— Nu știu dacă pot să uit trei ani doar pentru că acum ai aflat adevărul.
— Nici nu-ți cer.
Atunci s-a deschis ușa.
Avocatul meu, Mihai Marinescu, intră cu o mapă sub braț.
Ana se ridică.
— Vă las.
— Nu.
M-am uitat la ea.
— Dacă poți, rămâi.
Pentru prima dată, s-a așezat lângă mine.
Mihai mi-a explicat situația fără promisiuni spectaculoase și fără povești despre cum puteam face să dispară peste noapte toate drepturile Laurei.
O parte dintre bunuri fuseseră dobândite în timpul căsniciei.
Altele îmi aparțineau dinainte.
Firma fusese construită cu mult înainte s-o cunosc.
Existau participații, proprietăți și investiții care trebuiau analizate separat.
— Nu vreau să-i iau Laurei ceva ce îi aparține legal, i-am spus.
Ana s-a uitat surprinsă la mine.
— Atunci ce vrei?
— Să nu primească ceea ce crede că va primi doar pentru că eu mor înainte să aflu cine este.
Am schimbat testamentul în limitele permise de lege.
Am pus în ordine succesiunea companiei.
Am luat măsuri pentru ca afacerea construită în mai bine de treizeci de ani să nu poată ajunge peste noapte în mâinile cuiva care intenționa doar s-o transforme în bani.
Și am reparat o greșeală mai veche.
Ana nu devenea proprietara vieții mele.
Dar redevenea ceea ce nu trebuia să înceteze niciodată să fie:
fiica mea.
Laura a venit în acea după-amiază.
Ana plecase cu câteva minute înainte.
Soția mea a intrat zâmbind, cu o sacoșă în mână.
— Cum se simte iubirea mea astăzi?
Am privit-o.
Era fascinant cât de convingător putea suna un om atunci când nu știa că minciuna lui fusese descoperită.
— Mai bine.
S-a așezat lângă mine și mi-a prins mâna.
— M-am rugat toată noaptea pentru tine.
— Ai dormit singură?
Degetele ei s-au oprit.
Doar o secundă.
— Bineînțeles.
Am zâmbit.
— Mă bucur.
N-am confruntat-o.
Încă nu.
În următoarele zile, starea mea a început, încet, să se stabilizeze.
Medicii nu-mi promiteau nimic, dar cu fiecare dimineață cifrele arătau puțin mai bine.
Ana venea aproape zilnic.
Uneori stăteam două ore fără să vorbim despre trecut.
Alteori vorbeam numai despre el.
Am aflat că își schimbase locul de muncă.
Că se mutase.
Că trecuse printr-o despărțire despre care eu nu știam nimic.
Trei ani din viața copilului meu se petrecuseră fără mine.
Și nu puteam da vina numai pe Laura.
Eu îi permisesem să stea între noi.
După aproape două săptămâni, medicul a intrat în salon cu un zâmbet pe care nu-l mai văzusem până atunci.
— Domnule Popescu, încă avem un drum lung. Dar cred că putem spune că am depășit momentul cel mai periculos.
M-am uitat la Ana.
A început să plângă.
Eu am râs.
Probabil pentru prima dată de când ajunsesem acolo.
Laura a aflat în aceeași seară.
A venit imediat.
— Victor!
S-a repezit spre mine.
— Mi-au spus că ești mult mai bine!
— Așa se pare.
— Slavă Domnului!
Apoi a observat-o pe Ana lângă fereastră.
S-a oprit.
— Ce caută ea aici?
Ana nu spuse nimic.
— Este fiica mea, am răspuns.
— Știu cine este. Te întreb de ce…
— Pentru că am chemat-o.
Fața Laurei s-a schimbat.
— Victor, tu trebuie să te odihnești. Nu cred că este momentul pentru tensiuni de familie.
— Nici eu.
Avocatul meu a ieșit atunci din mica zonă de așteptare a salonului.
Laura îl recunoscu.
— Ce caută Mihai aici?
— Am avut niște lucruri de pus în ordine.
— Ce lucruri?
M-am uitat la ea.
— Casa. Banii. Partea mea din firmă…
Culoarea i-a dispărut din obraji.
Am continuat:
— Tot ce urma să rămână la tine.
Laura a încremenit.
Ana și-a coborât privirea.
— Nu înțeleg, șopti Laura.
— Ba cred că înțelegi.
— Victor…
— După înmormântare trebuie să așteptați câteva luni, nu?
N-a mai respirat aproape o secundă.
— Ce?
— Ca să nu pară că v-ați grăbit.
Mâna ei s-a dus instinctiv spre geantă.
— Ai auzit…
— Tot.
Laura s-a așezat.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, nu avea pregătită nicio explicație.
Apoi au venit lacrimile.
— Victor, eram speriată. Nu știam ce spun.
— Cu cine vorbeai?
— Nu contează.
— Pentru mine contează.
— Am făcut o greșeală.
— Cum îl cheamă?
A tăcut.
— De cât timp?
— Victor, te rog…
— De cât timp, Laura?
— Un an.
Ana a închis ochii.
Eu n-am simțit furia la care mă așteptasem.
Doar oboseală.
— Și cu Ana?
Laura începu să plângă mai tare.
— Relația voastră era deja dificilă.
— Nu asta te-am întrebat.
— Am încercat să te protejez.
Ana a râs amar.
— De propria fiică?
Laura se întoarse spre ea.
— Tu nu știi ce a fost între noi.
Am ridicat mâna.
— Ajunge.
M-am uitat la Laura.
— Avocatul meu te va contacta.
— Pentru ce?
— Pentru divorț.
A rămas cu gura întredeschisă.
— După doisprezece ani mă arunci așa?
— Nu.
Mi-am scos verigheta și am pus-o pe noptieră.
— După doisprezece ani am aflat că tu plecaseși deja. Doar așteptai să mor ca să nu mai fie nevoie să-mi spui.
Laura a plecat plângând.
Dar lucrurile n-au mers așa cum își imaginase.
Victor, bărbatul cu care avea relația, nu exista pentru ea atunci când perspectiva averii dispăruse.
Pe amant îl chema Cătălin.
După câteva săptămâni, Laura m-a sunat.
Nu i-am răspuns.
Apoi mi-a trimis un mesaj.
“Cătălin m-a părăsit.”
Am aflat mai târziu ce se întâmplase.
Laura îi spusese că divorțul începuse.
Cătălin întrebase primul lucru care îl interesa:
— Și cu firma ce se întâmplă?
— Este a lui Victor.
— Casa?
— Situația e complicată.
— Investițiile?
— Cătălin, divorțez. Asta ai de spus?
El îi răspunsese:
— Tu mi-ai spus că lucrurile vor arăta altfel.
— Adică?
— Mi-ai spus că vom începe o viață fără griji.
Laura înțelesese în sfârșit.
Bărbatul pentru care fusese dispusă să aștepte moartea soțului ei așteptase, la rândul lui, banii soțului ei.
Divorțul nostru a durat.
Laura a primit ceea ce i se cuvenea legal.
Nici mai mult, nici mai puțin.
Eu mi-am continuat recuperarea.
Dar cea mai grea parte nu a fost să învăț din nou cât puteam merge fără să obosesc.
A fost să reconstruiesc relația cu Ana.
Într-o după-amiază, la câteva luni după externare, stăteam împreună pe terasa casei.
— Pot să te întreb ceva? am spus.
— Da.
— De ce ai venit atunci la spital?
Ana a zâmbit trist.
— Pentru că, oricât de furioasă eram, tot erai tata.
Mi-am coborât privirea.
— Eu probabil n-aș fi venit dacă eram în locul tău.
— Știu.
Am râs.
— Mulțumesc.
După câteva clipe, i-am spus:
— Medicii mi-au spus atunci că s-ar putea să nu mai am mult.
— Știu.
— Și acum nu știu cât mai am.
Ana și-a pus mâna peste a mea.
— Nimeni nu știe.
Am dat din cap.
Avea dreptate.
Petrecusem ani construind o firmă, cumpărând proprietăți și adunând lucruri despre care credeam că într-o zi vor reprezenta moștenirea mea.
Dar când am crezut că mor, am descoperit că cea mai mare pierdere nu era posibilitatea ca altcineva să-mi ia banii.
Era faptul că aproape murisem crezând o minciună despre propriul meu copil.
M-am uitat la Ana.
— Nu știu cât timp mai am.
— Atunci nu-l mai pierde, tată.
Am strâns mâna fiicei mele.
Și pentru prima dată după mulți ani, n-am mai avut nimic de adăugat.