Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 – Și o chema tot Rosa.
Am privit-o fără să înțeleg.
Ilinca îmi ținea mâna. În jurul nostru, oamenii începuseră din nou să vorbească în șoaptă, dar Victor s-a întors spre orchestră și a făcut un semn.
Muzica s-a oprit.
– Cred că ar fi mai bine să discutăm undeva în liniște, a spus el.
– Nu plec nicăieri până nu-mi explicați ce se întâmplă.
Femeia în vârstă și-a șters obrazul.
– Mă numesc Doina Văleanu. Rosa a fost sora mea.
– Mama mea nu avea nicio soră.
– A avut.
– Nu.
Mi-am auzit propria voce ridicându-se.
– Mama a crescut la Ploiești. Bunicii mei se numeau Ionescu. Am fost la mormintele lor de zeci de ori.
Doina m-a privit câteva secunde.
– Atunci trebuie să încep de la capăt.
Am dus-o pe Ilinca într-un salon mic de lângă sala de bal. Șefa mea a venit după noi.
– Ana, stau eu cu ea dacă vrei.
Ilinca s-a uitat la mine.
– Pot să mănânc prăjitura aia cu ciocolată?
Am aproape râs.
Cu zece minute înainte dansase în fața unei săli întregi și deschisese, fără să știe, o poveste veche de peste treizeci de ani.
Iar acum voia prăjitură.
– Două, dacă vrei.
– Mama!
– Una și jumătate.
A acceptat negocierea.
Am intrat cu Victor și Doina într-o încăpere alăturată.
Camelia a încercat să vină după noi.
Victor a oprit-o.
– Nu.
– Dar eu am…
– Tocmai de aceea.
A închis ușa.
Doina s-a așezat.
– Rosa era cu șase ani mai mică decât mine. Tata cânta la pian. Nu profesionist. Pentru noi.
– Și valsul?
– L-a scris când Rosa avea opt ani, iar eu paisprezece.
A început să fredoneze primele note.
Erau aceleași.
Nu asemănătoare.
Aceleași.
– Dansul l-am inventat noi, a continuat ea. Tata cânta, noi ne învârteam prin sufragerie. Mișcarea cu brațul ridicat era a Rosei. Spunea că este o stea care cade.
Mi-am amintit vocea mamei:
“Mai sus mâna, Ana. Altfel nu cade steaua.”
M-am așezat.
– De ce a dispărut?
Doina s-a uitat spre Victor.
– Pentru că tata hotărâse cu cine trebuia să se mărite.
Am ridicat ochii.
– Poftim?
– Familia avea bani și atunci. Nu cât are acum, dar suficienți cât tata să creadă că poate hotărî tot. Rosa avea șaptesprezece ani și se îndrăgostise de altcineva.
– De cine?
– De fiul mecanicului care lucra pentru firma noastră.
Pentru prima dată, ceva din poveste nu mi s-a părut străin.
Bunicul meu, omul pe care îl cunoscusem drept Nicolae Ionescu, fusese mecanic.
Aveam fotografii cu el în salopetă, lângă mașini.
– Nicolae?
Doina a ridicat capul.
– Nicolae Ionescu?
Am dat din cap.
Și-a acoperit gura.
– El era.
Am simțit că trebuie să mă ridic.
Am făcut doi pași până la fereastră.
Mama nu-mi spusese niciodată.
Nici măcar după ce murise tata.
Nici când bunicii mei muriseră.
Nici când rămăseserăm doar noi două.
– Au fugit împreună?
– Da.
– Și voi n-ați găsit-o?
Doina a zâmbit trist.
– Am găsit-o.
M-am întors.
– Ce?
– După aproape un an.
Asta nu se potrivea deloc cu povestea pe care mi-o construisem în minte.
– Atunci de ce spuneți că a dispărut?
– Pentru că atunci a fost ultima dată când am văzut-o.
Doina și-a împreunat mâinile.
– Tata a mers după ea. Eu m-am strecurat în mașină. Voiam doar să-mi văd sora.
Rosa locuia deja cu Nicolae într-un apartament mic din Ploiești.
Când tatăl ei a ajuns acolo, nu venise s-o ia în brațe.
Venise cu o condiție.
– I-a spus că poate veni acasă, a continuat Doina, dar fără Nicolae.
– Și mama?
– A refuzat.
– Atât?
– Nu.
Doina a tăcut.
– Tata i-a spus că, dacă iese pe ușa aceea și rămâne cu el, pentru familia noastră nu mai există.
M-am uitat spre Victor.
El nu spunea nimic.
– Și voi ați acceptat?
– Eu aveam douăzeci și trei de ani și eram încă dependentă de tata. Am plâns. Am rugat-o să vină. Am rugat-o să nu facă asta.
– În loc să-l rugați pe el.
Doina și-a coborât privirea.
– Da.
N-a încercat să se apere.
Asta m-a oprit.
– Rosa și-a scos atunci un lănțișor de la gât și mi l-a dat. Mi-a spus: “Dacă vreodată tata mă caută pentru mine, nu pentru ascultarea mea, știe unde sunt.”
– Și v-a căutat?
– Nu.
– Niciodată?
– Niciodată.
Am simțit furie.
Nu față de mama.
Față de oamenii aceia.
– Și după ce a murit?
Doina a început să plângă.
– Am căutat-o eu.
– Când?
– La câteva săptămâni după înmormântarea lui.
– Și?
– Nu mai era la adresa aceea. Nicolae nu mai lucra la firmă. Nu aveam internet, nu aveam rețele sociale. Am întrebat unde am știut. N-am găsit-o.
– Mama și-a schimbat numele?
– Presupun că a folosit numele lui Nicolae.
– Era soțul ei.
– Atunci asta explică.
Am rămas tăcută.
În mintea mea se schimbau, una câte una, amintiri pe care nu le înțelesesem niciodată.
Mama care refuza să vorbească despre copilărie.
Mama care păstra un pian vechi deși nu ne permiteam reparațiile.
Mama care nu arunca niciodată o cutie mică de lemn din dulap.
Cutia.
M-am ridicat brusc.
– Stați.
Am sunat-o pe mătușa mea din partea tatălui, singura persoană care mai avea cheie de la apartamentul mamei.
– Ana? La ora asta?
– Mătușă, mai este cutia de lemn a mamei în dulapul din dormitor?
– Cred că da. De ce?
– Poți să mergi mâine să vezi?
– Ce caut?
M-am uitat la Doina.
– Nu știu încă.
A doua zi dimineață eram la Ploiești.
Ilinca dormise la mătușa mea.
Eu aproape deloc.
Cutia era exact unde o lăsase mama.
O deschisesem și înainte.
Crezusem că sunt lucruri fără importanță.
Fotografii.
O broșă.
Două bilete vechi de teatru.
O panglică.
De data aceea am scos tot.
Sub căptușeala desprinsă era un plic.
În el se afla o fotografie cu două fete lângă un pian.
Una era Doina.
Cealaltă era mama.
Mai tânără decât o văzusem vreodată.
Pe spate, cu cerneală aproape ștearsă, scria:
“Doina și Rosa. Valsul nostru. 1974.”
Am sunat-o.
Doina a răspuns după primul apel.
– Am găsit o fotografie.
N-a spus nimic.
– Sunteți amândouă lângă pian.
Am auzit-o plângând.
– Îmi pare rău, Ana.
– Pentru ce?
– Pentru că am avut o soră o viață întreagă și am lăsat un om orgolios să mă convingă că nu am voie să mă duc după ea.
Asta a durut mai tare decât orice poveste despre bani.
Mama nu fusese răpită.
Nu fusese ascunsă într-o conspirație.
Alesese un bărbat pe care îl iubea.
Iar familia ei alesese orgoliul.
Victor a venit la Ploiești două zile mai târziu cu Doina.
N-au venit cu avocați.
Nici cu vreun cec.
Au venit cu un album.
Doina l-a deschis pe masa mea.
Mama la opt ani.
Mama cu două codițe.
Mama la pian.
Mama și Doina într-o curte.
Mama râzând cu o bucată de tort în mână.
Am stat aproape două ore fără să spun mare lucru.
La un moment dat, Ilinca s-a apropiat.
– Asta e bunica?
– Da.
– Era copil?
Doina a râs printre lacrimi.
– Și încă unul foarte obraznic.
Ilinca s-a uitat suspicios la ea.
– Tu cine ești?
Doina a rămas fără cuvinte.
M-am aplecat spre fiica mea.
– Este sora bunicii Rosa.
Ilinca s-a gândit.
– Atunci e mătușa bunicii?
– Da.
– E complicat.
Victor a izbucnit în râs.
A fost primul moment normal dintre noi.
N-am devenit peste noapte “familia Văleanu”.
Nici n-am vrut.
Aveam viața mea, serviciul meu, apartamentul meu și amintirea mamei așa cum o cunoscusem eu.
Dar am vrut răspunsuri.
În lunile următoare, Doina mi-a povestit lucrurile pe care mama alesese să nu mi le spună.
Eu i-am povestit lucrurile pe care ea le ratase.
Cum mama își deschisese studioul de dans.
Cum îl îngrijise pe Nicolae până la sfârșit.
Cum mă crescuse.
Cum dansa desculță prin bucătărie când era fericită.
Uneori Doina plângea.
Alteori râdea.
N-am întrebat niciodată de ce mama nu încercase s-o caute.
Poate fusese prea rănită.
Poate îi fusese teamă să fie respinsă din nou.
Poate pur și simplu își construise altă familie și nu mai voise să deschidă ușa aceea.
Nu puteam să-i pun în gură un răspuns după ce nu mai era.
Cât despre milionul promis de Camelia, n-a existat.
Și nici nu l-am cerut.
Înregistrările de la gală circulaseră câteva zile, iar Camelia își ceruse scuze după ce tatăl ei îi spusese, probabil pentru prima dată în viață, că mersese prea departe.
Pentru mine, partea aceea devenise aproape neimportantă.
La câteva luni după gală, Doina a venit la noi într-o duminică.
Ilinca avea lecție de dans.
– Vrei să vezi? a întrebat-o.
– Foarte mult.
Ilinca a pus telefonul pe pianul electric.
Dar înainte să pornească înregistrarea mamei, Doina a spus:
– Oprește puțin.
S-a așezat la pian.
– O mai știi? am întrebat.
– N-am mai cântat-o de aproape cincizeci de ani.
A pus mâinile pe clape.
A greșit prima notă.
A doua oară a nimerit-o.
Apoi a venit a treia.
Și melodia pe care o auzisem toată copilăria a umplut camera.
Ilinca a început să danseze.
Eu am rămas lângă ușă.
La figura cu brațul ridicat, Doina s-a oprit o fracțiune de secundă.
– Steaua căzătoare, a spus.
Ilinca s-a oprit și ea.
– De unde știi cum îi spune?
Doina s-a uitat spre mine.
De data asta zâmbea.
– Pentru că am inventat-o împreună cu bunica ta.
Ilinca s-a gândit câteva secunde.
Apoi i-a întins mâna.
– Atunci trebuie să dansezi și tu.
– Eu? La vârsta mea?
– Păi dacă ai inventat-o.
Doina a râs.
S-a ridicat de la pian și i-a luat mâna.
N-a mai putut face pirueta.
Nici nu conta.
Pentru prima dată după mai bine de treizeci de ani, “Valsul celor două surori” nu mai era dansat de o singură parte a familiei.