Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
– Ce a aflat tata despre Simona? a întrebat Vlad.
Adriana s-a uitat în jur.
Câțiva oameni începuseră deja să ne urmărească discuția, iar preotul se pregătea să continue slujba.
– Nu aici, a spus ea. Îl îngropăm pe fratele meu și după aceea vorbim.
Vlad părea că vrea să insiste.
Apoi s-a uitat din nou la Matei.
Băiatul meu încă mă ținea de mână.
– Mamă, putem să mergem lângă bunicul?
– Da.
Am trecut pe lângă Vlad.
Nu m-a oprit.
În timpul slujbei l-am simțit uitându-se spre noi de câteva ori. Mai ales spre Matei.
Simona stătea lângă el, dar între ei apăruse deja o distanță pe care n-o observasem când venisem.
După înmormântare, oamenii au început să plece.
Matei a rămas câteva clipe lângă mormânt.
– Bunicul mi-a promis că la primăvară mergem la pescuit, mi-a spus.
Mi-am pus brațul în jurul lui.
– Știu.
– Acum cu cine merg?
N-am știut ce să-i răspund.
Atunci am văzut că Vlad era la câțiva metri în spatele nostru.
Auzise.
Nu s-a apropiat.
Pentru prima dată în ziua aceea am simțit ceva pentru el care nu era furie.
Milă.
Tatăl lui avusese patru luni cu Matei.
Vlad nu avusese nici măcar patru minute.
Dar asta fusese și alegerea lui.
Cu nouă ani înainte.
Adriana ne-a chemat la casa lui Petre.
Am acceptat doar după ce Matei mi-a spus că vrea să meargă. Fusese acolo de două ori cu bunicul lui și voia să-și ia o carte pe care o uitase în cameră.
Când am ajuns, Vlad a intrat după noi.
Simona a venit și ea.
– Nu cred că tu trebuie să fii aici, i-a spus Adriana.
– Sunt cu Vlad.
– Tocmai de aceea trebuie să fii aici, a răspuns ea după câteva secunde.
În sufragerie, Matei s-a dus direct la bibliotecă.
Pe un raft era o fotografie cu el și Petre.
Vlad a văzut-o.
A luat-o în mână.
– Tata avea fotografia asta în casă?
– Da, a răspuns Adriana.
– Și eu am venit aici acum trei săptămâni.
– Era în dormitor atunci.
Vlad s-a întors spre mine.
– De ce nu mi-ai spus?
Întrebarea m-a enervat.
– Ți-am spus.
– Acum nouă ani.
– Da.
– Mi-ai spus la telefon că ești însărcinată. După tot ce se întâmplase între noi, ce voiai să cred?
– Poate să mă întrebi în câte săptămâni eram. Poate să accepți un test după naștere. Poate orice altceva decât “sper să fie fericit tatăl”.
Vlad și-a coborât privirea.
– Am încercat să te sun din nou, am continuat. N-ai răspuns. Ți-am trimis un mesaj și mi-ai spus să nu te mai caut.
– Eram convins că…
– Știu ce erai convins.
M-am uitat spre Simona.
– Cineva muncise suficient la asta.
– Laura, a spus ea, nu pune pe mine ce s-a întâmplat în căsnicia voastră.
Adriana s-a ridicat.
– Fratele meu a spus exact același lucru prima dată când a început să pună întrebări.
Simona a tăcut.
Vlad s-a întors spre mătușa lui.
– Cum a aflat tata despre Matei?
Acolo era partea pe care nici eu nu o știusem complet până în ultimele săptămâni.
Adriana s-a așezat.
– În iunie, Petre a ajuns la spital pentru niște investigații. Acolo s-a întâlnit cu Dana Marinescu.
Am recunoscut numele.
Dana lucrase cu mine la firma din Brașov.
Fusese și ea la prezentarea din hotel.
– Au început să vorbească, a continuat Adriana. Dana l-a întrebat ce mai faci. Apoi l-a întrebat dacă își vede nepotul.
Vlad a închis ochii o secundă.
– Tata nici măcar nu știa că are unul.
– Exact.
Dana crezuse că familia știa de Matei.
Când și-a dat seama că Petre habar nu avea, i-a povestit ce știa.
Inclusiv despre ziua de la hotel.
– Dana a fost acolo? a întrebat Vlad.
– Da.
M-am uitat la el.
– Ți-am spus atunci că eram cu toată echipa.
– Știu ce mi-ai spus.
– Nu. Acum știi.
Adriana a continuat:
– Petre a căutat-o pe Laura. A văzut certificatul de naștere, a aflat data și apoi a cerut un singur lucru.
Vlad s-a uitat la mine.
– Test ADN?
– Nu.
– Atunci ce?
– Să-l cunoască.
În prima zi când venise la noi, Petre nu-mi ceruse nimic.
Nu venise cu bani.
Nu venise cu amenințări.
Stătuse la masa din bucătărie și îl ascultase pe Matei povestind aproape douăzeci de minute despre fotbal.
La plecare mă întrebase:
– Pot să mai vin?
Atât.
– De ce nu mi-a spus? a întrebat Vlad.
Adriana a răspuns:
– Pentru că nu mai avea încredere în versiunea pe care i-o spuseseși tu.
Replica l-a lovit.
– Eram fiul lui.
– Tocmai de aceea a vrut să afle întâi adevărul.
Simona s-a ridicat.
– Eu plec.
Adriana a luat telefonul de pe masă.
– Mai întâi vreau să te întreb ceva.
– Nu am ce să discut cu dumneavoastră.
– Atunci discută cu Vlad.
Simona și-a luat geanta.
– Nu sunt obligată să stau aici.
– Nu, a spus Vlad. Dar vreau să stai.
S-a uitat la ea.
– Fotografia.
Simona s-a oprit.
– Ce fotografie?
– Cea de la hotel.
N-a răspuns.
– Mi-ai spus că ai făcut-o tu.
– Da.
– De ce?
– Pentru că te mințea.
– De unde știai?
– Vlad…
– De unde știai?
Simona și-a strâns geanta la piept.
– Te vedeam în fiecare zi distrus din cauza ei.
– Asta a fost după fotografie.
Tăcere.
Adriana a intervenit:
– Petre a vorbit și cu Dana despre asta.
Simona s-a uitat brusc la ea.
– Dana nu știe nimic.
A fost o greșeală.
Se vedea pe fața lui Vlad că o auzise.
– Cum știi cu cine a vorbit tata?
Simona a clipit.
– Ai spus acum.
– Nu. Mătușa mea a spus că tata a întâlnit-o pe Dana. Nu că a întrebat-o despre fotografie.
Simona nu mai avea răspuns.
Nu era nevoie de un dosar.
Nici de vreo înregistrare secretă.
Doar de o întrebare la care răspunsese prea repede.
– Spune-mi adevărul, a spus Vlad.
– După nouă ani?
– Da.
Simona s-a uitat spre mine.
– Fotografia era reală.
– Știm, am spus.
– Nu am falsificat nimic.
– Nici asta nu te-a întrebat.
Vlad s-a apropiat de ea.
– De ce ai trimis-o?
Simona a oftat.
– Pentru că te voiam.
Nimeni n-a spus nimic.
– Eram îndrăgostită de tine de aproape doi ani. Tu nu vedeai nimic în afară de Laura. În ziua aia i-am văzut ieșind și…
– Și știai că mai erau oameni acolo?
Simona a tăcut.
– Știai?
– Da.
Vlad a rămas nemișcat.
– Dar mesajele?
– Ce mesaje? am întrebat.
El s-a uitat spre mine.
– Mi-a spus că te văzuse trimițând mesaje aceluiași bărbat. Că vă întâlneați.
Am râs fără să vreau.
– Directorului meu? Normal că îi trimiteam mesaje. Lucram pentru el.
Simona s-a întors spre ușă.
Vlad n-a oprit-o.
– Asta e tot? a întrebat el.
Ea s-a întors.
– Ce vrei să spun? Că îmi pare rău? Îmi pare rău. Dar eu nu te-am obligat să divorțezi.
Acolo avea dreptate.
Și cred că Vlad știa.
Simona îi dăduse motivul.
Dar el fusese cel care alesese să nu mă asculte.
Ea a plecat.
Am rămas în sufragerie cu un bărbat care tocmai aflase, în mai puțin de două ore, că femeia de lângă el îl mințise, că tatăl lui descoperise adevărul înainte să moară și că avea un fiu de nouă ani.
Matei a apărut în ușă cu o carte în mână.
– Mamă, am găsit-o.
Vlad s-a întors.
Matei s-a oprit când l-a văzut.
– Pot să te întreb ceva? a spus Vlad.
Matei s-a uitat la mine.
Am dat din cap.
– Da.
Vlad s-a apropiat doar un pas.
– Știai cine sunt eu?
– Da.
– De mult?
– Mama mi-a spus anul trecut.
Vlad m-a privit surprins.
– Și bunicul?
– El mi-a spus mai multe.
– Despre mine?
Matei a dat din cap.
– A spus că atunci când erai mic ai spart geamul vecinului cu mingea și ai dat vina pe el.
Adriana a început să râdă.
Vlad și-a dus o mână la frunte.
– Bineînțeles că i-a povestit asta.
Matei a zâmbit.
A fost primul lucru normal care se întâmplase în ziua aceea.
Apoi Vlad a întrebat:
– Ai vrea… să mai vorbim vreodată?
Matei s-a uitat la mine.
Nu am răspuns în locul lui.
– Poate, a spus.
Un singur cuvânt.
Dar era mai mult decât primisem eu de la Vlad cu nouă ani înainte.
În săptămâna următoare, Vlad mi-a cerut un test de paternitate.
Nu m-am ofensat.
De data aceasta, întrebarea era legitimă.
L-am făcut.
Rezultatul a confirmat ceea ce eu știam de nouă ani.
Vlad era tatăl lui Matei.
Dar o analiză putea confirma paternitatea.
Nu putea recupera nouă aniversări.
Nouă dimineți de Crăciun.
Prima zi de școală.
Prima bicicletă.
Prima dată când Matei își spărsese genunchiul și mă întrebase dacă tații știu să pună plasturi mai bine decât mamele.
Vlad a înțeles asta destul de repede.
Nu i-am permis să intre în viața lui Matei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Au început cu întâlniri scurte.
O înghețată.
O plimbare.
Un meci.
Uneori Matei venea încântat acasă.
Alteori spunea doar:
– A fost bine.
Și era suficient.
Eu și Vlad nu ne-am împăcat.
Nici el nu mi-a cerut asta.
Într-o seară, după ce îl adusese pe Matei acasă, a rămas câteva secunde în fața blocului.
– Laura.
– Da?
– Tata a avut patru luni cu el.
– Știu.
– Și a făcut mai mult în patru luni decât am făcut eu în nouă ani.
N-am spus nimic.
– Nu vreau să mai pierd alți nouă.
– Atunci nu-i pierde.
A trecut aproape un an de la înmormântare.
Într-o sâmbătă dimineață, Vlad a venit să-l ia pe Matei la pescuit.
Băiatul coborâse cu o undiță aproape cât el și cu șapca pe care i-o dăduse bunicul Petre.
Eu îi priveam de la balcon.
Matei s-a urcat în mașină, apoi și-a amintit ceva și a coborât în fugă.
Vlad îl aștepta lângă portieră.
– Ce-ai uitat?
Matei a scos din buzunar o fotografie.
Aceeași fotografie pe care o pusese între crizanteme la înmormântare.
El și bunicul Petre pe bancă.
I-a întins-o lui Vlad.
– O luăm cu noi.
– De ce?
Matei și-a pus șapca mai bine.
– Pentru că el trebuia să mă ducă primul.
Vlad s-a uitat la fotografie.
Apoi la fiul lui.
– Atunci vine și el.
A pus fotografia cu grijă în buzunarul de la piept.
Matei s-a urcat în mașină.
Iar de data asta, când au plecat împreună, nimeni nu mai trebuia să-i explice lui Vlad cu cine semăna băiatul