Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
– Ce altceva le-ai mai promis în numele meu?
Răzvan s-a uitat spre părinții lui, apoi spre mine.
– Nu le-am promis nimic. Le-am spus doar să stea liniștiți, că ne ocupăm noi.
– “Noi” cine?
– Adina, te rog…
– Nu. Vreau să-mi explici. Pentru că mie mi-ai spus că împărțim cheltuielile și treburile. Lor le-ai spus că le plătim vacanța și că eu mă ocup de toate. Care dintre variante era adevărată?
Mariana și-a tras scaunul și s-a așezat.
Pentru prima dată de când ajunseserăm la pensiune, nu mai avea nimic de spus.
Răzvan și-a trecut mâna prin păr.
– Voiam să le fac o bucurie. Tata tot spunea că n-au mai plecat nicăieri de doi ani.
– Foarte frumos. De ce n-ai spus că TU le faci o bucurie?
– Suntem căsătoriți.
– Exact. Și tocmai de aceea trebuia să mă întrebi înainte să cheltuiești banii noștri.
Viorel a împins ziarul deoparte.
– Dacă știam că o să fie scandal pentru niște bani, nu mai veneam.
M-am întors spre el.
– Nu e vina dumneavoastră că Răzvan v-a spus că vă invită.
Viorel n-a părut să se aștepte la răspunsul ăsta.
Nici Mariana.
– Dar de ieri îmi lăsați farfuriile, prosoapele și cumpărăturile ca și cum ar fi treaba mea. Asta nu v-a spus Răzvan să faceți.
Mariana și-a strâns buzele.
– Eu am crezut că așa v-ați înțeles.
– Să spăl după patru adulți în concediu?
– Răzvan mi-a spus că tu ești mai… gospodină. Că preferi să faci lucrurile în felul tău.
Am întors capul încet spre el.
– Ai spus și asta?
– Nu exact așa.
– Cum exact?
– Că dacă ne băgăm peste tine în bucătărie te enervezi.
Am început să râd.
Nu pentru că era amuzant.
– Fantastic. Deci dacă nu mă ajuta nimeni, era pentru că “mie îmi place”. Dacă mă ajuta cineva, exista riscul să mă supăr. Ai construit perfect situația.
– N-am construit nimic.
– Ba da. Ție îți ieșea cel mai bine. Părinții tăi erau fericiți, tu erai băiatul care le oferise vacanța, iar eu plăteam și munceam.
Răzvan a ridicat vocea.
– Îți dau banii!
– Tot nu înțelegi.
Am luat telefonul de pe masă.
– Cât ai economisit pentru vacanța pe care le-ai oferit-o?
A tăcut.
– Răzvan?
– Nu știu.
– Zero?
– Urma să rezolv.
– Cu ce bani?
N-a răspuns.
Știam deja.
Cu salariul care intra peste o săptămână. Cu banii noștri. Cu cardul meu dacă era nevoie. Cu eternul “rezolvăm după”.
Mariana s-a uitat la el.
– Nouă ne-ai spus că ai pus bani deoparte.
Răzvan s-a enervat.
– Mamă, acum chiar nu ajută.
– Dar așa ne-ai spus.
Și atunci am înțeles ceva.
Răzvan nu încercase neapărat să mă pună pe mine la muncă pentru părinții lui.
Încercase să fie, în același timp, soțul rezonabil pentru mine și fiul generos pentru ei.
Numai că nota de plată pentru ambele roluri ajunsese la mine.
– Bun, am spus. De acum este foarte simplu. Vacanța pe care ai oferit-o părinților tăi o plătești tu.
– Păi da.
– Din banii tăi personali, nu din contul comun.
A ridicat sprâncenele.
– Adina…
– Ai oferit ceva fără să mă întrebi. Îl plătești fără să mă pui pe mine să acopăr jumătate.
– Și ce facem acum? Stăm cinci zile și numărăm fiecare cafea?
– Eu nu mai număr nimic. Îmi plătesc ce consum eu.
Mariana s-a ridicat.
– Lasă, Adina. Îți transfer eu banii și terminăm.
– Pentru cheltuielile de până acum, da. Facem socoteala. Dar problema dintre mine și Răzvan nu se termină cu un transfer.
Răzvan a plecat din bucătărie.
Am auzit ușa de la terasă trântindu-se.
În ziua aceea nu am gătit.
La prânz, Viorel și-a făcut singur două sandvișuri.
Mariana și-a prăjit niște ouă.
Răzvan m-a întrebat dacă vreau și eu.
– Nu, mulțumesc.
Mi-am luat geaca și am plecat singură prin Bran.
Am băut o cafea, am intrat în câteva magazine, am mers aproape două ore fără să mă grăbesc nicăieri.
A fost prima parte din vacanță în care chiar m-am simțit în vacanță.
Seara am mers toți la restaurant.
Atmosfera era groaznică.
Viorel încerca să vorbească despre vreme. Mariana răspundea cu jumătate de gură. Răzvan nu se uita la mine.
Când ospătarul a adus nota, s-a întâmplat exact ce se întâmplase cu două seri înainte.
Nota a rămas în mijlocul mesei.
Răzvan s-a uitat spre mine.
Reflex.
Poate nici nu și-a dat seama.
Am chemat ospătarul.
– Pentru mine separat, vă rog.
Mariana a ridicat imediat capul.
– Adina, serios?
– Foarte serios.
– Acum ne facem de râs în restaurant?
– De ce? Fiecare își plătește consumația.
– Suntem o familie.
Am zâmbit.
– Am auzit asta de câteva ori zilele astea. Ciudat că apare numai când trebuie să plătesc eu ceva.
Viorel s-a uitat la farfurie.
Răzvan a scos cardul.
– Lasă. Plătesc eu tot.
– Perfect.
N-am întins mâna după portofel.
A plătit.
Pe drumul spre pensiune, Răzvan a mers lângă mine.
– Chiar trebuia să faci asta?
– Da.
– Mama s-a simțit prost.
– Și eu cum crezi că m-am simțit trei zile?
– Nu e același lucru.
M-am oprit.
– De ce?
N-a știut să-mi răspundă.
– Asta este problema ta, Răzvan. Când mama ta se simte prost, trebuie reparat imediat. Când mă simt eu prost, îmi spui să nu stric vacanța.
A tăcut.
– Eu nu vreau să te pun să alegi între mine și părinții tăi. Dar nici nu mai accept să alegi tu pentru mine.
În seara aceea am dormit din nou unul lângă altul fără să ne atingem.
Dimineața, când am coborât, am găsit bucătăria curată.
Viorel spăla ultima cană.
M-a văzut și a ridicat-o.
– Uite că știu.
– Felicitări.
A râs.
Mariana n-a râs.
Dar după câteva minute mi-a spus:
– Am vorbit cu Răzvan aseară.
Am așteptat.
– Nu știam ce v-ați spus voi înainte să plecăm.
– Te cred.
– Tot n-a fost frumos cum am lăsat toate pe tine.
Nu era o mare declarație.
Dar era prima dată când recunoștea.
– Nu, n-a fost.
– Îți transfer azi partea noastră din cumpărături și restaurant.
– Bine.
– Cazarea o rezolvă Răzvan. Aia ne-a oferit-o el.
Aproape am zâmbit.
– Exact.
Ultimele două zile au fost diferite.
Nu perfecte.
Doar normale.
Cine se trezea primul făcea cafeaua.
Viorel cobora gunoiul.
Mariana gătea o dată, eu o dată.
Răzvan spăla vasele.
Iar dacă cineva avea nevoie de ceva de la magazin, mergea.
La întoarcerea în București, părinții lui au coborât din mașină, iar Mariana m-a îmbrățișat scurt.
– Data viitoare facem altfel.
Am răspuns înaintea lui Răzvan:
– Dacă mai există o dată, stabilim toți patru înainte.
– Corect.
După ce au plecat, Răzvan și cu mine am rămas în mașină.
– Ești încă supărată? m-a întrebat.
– Da.
S-a uitat surprins.
Probabil se aștepta ca vacanța terminată să însemne și problema terminată.
– Dar s-a rezolvat.
– Banii s-au rezolvat.
– Și atunci?
– Tu încă trebuie să înțelegi de ce ai făcut-o.
A rămas tăcut.
– Ai vrut să pari generos în fața părinților tăi fără să suporți singur costul. Ai vrut să pari relaxat cu mine fără să-mi spui adevărul. Și când cele două minciuni s-au întâlnit, eu am devenit problema pentru că am observat.
A dat din cap.
– Da.
Era prima dată când nu adăuga “dar”.
În lunile următoare am schimbat câteva lucruri.
Nu spectaculoase.
Dar clare.
Nicio cheltuială mare pentru părinții unuia dintre noi fără să discutăm înainte.
Nicio promisiune făcută în numele celuilalt.
Și mai ales, Răzvan a trebuit să învețe o propoziție pe care până atunci o evita cu familia lui:
“Trebuie să vorbesc întâi cu Adina.”
În primăvară, Mariana ne-a sunat.
Ne invita la masa de Paște.
Vorbea cu Răzvan pe difuzor.
– Veniți mai devreme, a spus. Pe la zece. Adina mă ajută cu friptura și salatele.
Am ridicat ochii din laptop.
Răzvan s-a uitat spre mine.
Pentru o secundă, n-a spus nimic.
Apoi:
– Mamă, dacă ai nevoie de ajutor, venim amândoi mai devreme.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
– Păi tu ce să faci?
– Ce-mi spuneți. Curăț cartofi, tai salată, spăl vase.
Mariana a râs.
– Bine, măi. Veniți amândoi.
După ce a închis, Răzvan s-a uitat la mine.
– Zece e bine?
– Zece e bine.
Atât.
Nu-mi trebuia un soț care să se certe cu părinții lui pentru mine.
Îmi trebuia unul care să nu mă mai ofere pe mine atunci când voia să le facă lor o bucurie.