Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
– Eu nu știu nimic despre treizeci de mii de lei, am spus.
Cătălina încă ținea telefonul spre mine.
Pe ecran se vedea transferul făcut pe 18 decembrie.
30.000 de lei.
La explicații scria simplu: “Pentru avans”.
M-am uitat la Andrei.
– Ce avans?
– Diana, putem discuta noi doi?
– Nu.
– Este între noi.
Cătălina a lăsat telefonul pe masă.
– Nu mai este doar între voi. Sunt banii mei.
Andrei s-a așezat.
Pentru prima dată în seara aceea părea că nu știe ce să spună.
– Aveam o oportunitate.
– Ce fel de oportunitate? am întrebat.
– O investiție.
Cătălina a râs scurt.
– Mie mi-ai spus că vreți să dați avans pentru o mașină.
M-am întors spre ea.
– Ce mașină?
– Una mai mare. Pentru voi. Mi-a spus că a voastră începe să aibă probleme și că tu ai găsit una pe care o vrei.
Mașina noastră avea patru ani.
Nu avusese nicio problemă.
– Și cei doisprezece mii de dinainte?
Cătălina a început să numere pe degete.
– Trei mii pentru o reparație urgentă. Cinci mii pentru niște cheltuieli ale casei. Patru mii pentru că, după spusele lui, rămăseserăți în urmă cu niște plăți.
Am simțit că mi se face cald.
În octombrie eu plătisem reparația centralei.
În noiembrie achitasem toate facturile.
În decembrie pusesem chiar mai mulți bani decât de obicei în contul comun, pentru cheltuielile de sărbători.
– Andrei, sunt 42.000 de lei.
– Știu să adun.
– Atunci spune-ne unde sunt.
A rămas tăcut.
Cătălina și-a împins scaunul mai aproape de masă.
– Ai două variante. Îmi spui tu sau sun mâine dimineață la bancă și încep să verific fiecare transfer pe care ți l-am făcut.
– Nu ai ce să verifici. Ți-am cerut banii, mi i-ai dat.
– Pentru familia voastră.
– Și o să se întoarcă.
Cuvântul acela mi-a atras atenția.
– Cum adică “se întorc”?
Andrei și-a strâns maxilarul.
– Am investit într-o afacere.
– Ce afacere?
A ezitat.
Apoi a spus:
– Cu Sorin.
Îl știam pe Sorin.
Fost coleg de facultate cu Andrei. Genul de om care, de fiecare dată când îl întâlneam, avea o idee nouă din care “se făceau bani”.
Cu un an înainte vânduse suplimente.
Apoi importase niște aparate de cafea.
Ultima dată când auzisem de el, vorbea despre aducerea unor mașini second-hand din Germania.
– I-ai dat lui Sorin 42.000 de lei?
– Nu lui. Am intrat într-o afacere cu el.
– Fără să-mi spui?
– Dacă îți spuneam, începeai imediat că e riscant, că avem rate, că trebuie să economisim…
– Pentru că avem rate și trebuie să economisim!
Andrei a ridicat vocea.
– Exact! Nu pot să fac nimic fără să mă controlezi!
Cătălina a lovit ușor masa cu palma.
– Ajunge.
S-a uitat la el.
– De mine de ce ai ascuns?
– Pentru că și tu ai fi început la fel.
– Nu. Eu ți-am dat banii.
Andrei n-a răspuns.
– Asta e partea pe care n-o înțeleg, a continuat ea. Dacă aveai nevoie de bani pentru investiție, de ce nu mi-ai spus adevărul?
– Pentru că n-ai fi fost de acord.
Cătălina a rămas cu ochii la el.
– Deci știai că nu ți-aș fi dat.
– Mamă…
– Și atunci ai inventat-o pe Diana.
Acolo s-a rupt ceva între ei.
Nu printr-un țipăt.
Nu printr-o amenințare.
Doar prin felul în care Cătălina s-a uitat la propriul fiu.
– De fiecare dată când mi-ai cerut bani, ai pus numele ei lângă motiv.
Andrei și-a coborât privirea.
Cătălina a continuat:
– “Diana a cheltuit prea mult luna asta.” “Diana insistă să reparăm.” “Diana vrea altă mașină.” “Diana nu știe cât costă toate.”
M-am uitat la ea.
– Iar mie îmi spunea că tu îl bați la cap că eu cheltuiesc prea mult.
Cătălina a dat încet din cap.
Acum înțelegeam de ce relația dintre noi se răcise atât de tare.
Nu fusese nevoie ca Andrei să inventeze o minciună uriașă.
Fusese suficient să ne dea, luni întregi, câte o versiune puțin diferită.
– Și cadoul? am întrebat.
El a ridicat ochii.
– Ce?
– De unde a apărut povestea că mama ta a hotărât că nu merit nimic?
– A fost o prostie.
– Nu asta am întrebat.
Cătălina s-a întors spre el.
– Eu te-am întrebat săptămâna trecută ce îi cumperi Dianei.
Andrei n-a spus nimic.
– Și mi-ai răspuns că vrea ceva foarte scump, a continuat ea. Că te-ai săturat să-i faci toate poftele.
Am simțit un gust amar.
– Nici măcar nu i-am cerut un cadou.
– Știu acum.
Cătălina s-a uitat la ceasul de la mâna fiului ei.
– Dă-l jos.
Andrei a ridicat sprâncenele.
– Poftim?
– Ceasul.
– Este cadoul meu.
– Exact. De la femeia despre care mi-ai spus trei luni că vă bagă în datorii.
Andrei s-a uitat spre mine.
Eu nu i-am cerut ceasul înapoi.
Nu mai conta.
În schimb, am pus plicul pe masă.
Cel pe care îl ținusem în mână tot timpul.
Andrei s-a uitat imediat la el.
– Ce era?
Am deschis plicul.
Înăuntru nu erau acte de divorț.
Nu erau extrase de cont.
Era confirmarea unei rezervări.
Cu șase luni înainte, când împlinisem zece ani de căsătorie, Andrei îmi spusese că visul lui era să mergem doar noi doi câteva zile la Roma.
Nu ne permiteam atunci.
Așa că pusesem bani deoparte, puțin câte puțin.
Rezervasem patru nopți pentru luna mai și cumpărasem biletele de avion.
– Asta urma să primești la miezul nopții.
Andrei a luat foaia.
– Ai cumpărat deja?
– Da.
– Putem anula?
Întrebarea lui m-a surprins.
– De ce?
N-a răspuns.
– Andrei?
Și-a trecut palma peste față.
– Pentru că s-ar putea să am nevoie de bani.
Cătălina s-a ridicat.
– Ce înseamnă “s-ar putea”?
A urmat o tăcere lungă.
– Afacerea nu merge chiar cum trebuia.
– Cât ai pierdut? am întrebat.
– Nu știu încă.
– Cât?
– Aproape tot.
Cătălina a închis ochii.
– Din cei 42.000?
– Da.
– Aproape tot înseamnă cât?
– Mai sunt vreo șase mii.
Soacra mea s-a așezat la loc.
Dintr-odată părea mai bătrână.
– Treizeci și șase de mii de lei…
– O să-i recuperez.
– Cum?
– Sorin spune că dacă mai punem niște bani…
– Nu.
Cătălina a spus-o atât de repede încât Andrei s-a oprit.
– Niciun leu.
– Mamă, dacă ieșim acum, pierdem tot.
– Atunci pierzi tot.
– Sunt și banii mei acolo!
– Nu, Andrei. Asta este problema. Nu sunt.
M-am uitat la ea.
În seara aceea, pentru prima dată după ani întregi, nu mai vedeam în fața mea femeia despre care crezusem că își bagă nasul în căsnicia noastră.
Vedeam o mamă care tocmai descoperea că fiul ei o folosise.
Și probabil că ea vedea același lucru în mine.
Andrei s-a ridicat.
– Voi două vă comportați de parcă am furat banii.
Cătălina l-a privit drept în ochi.
– Cum se numește când iei bani spunând că sunt pentru un lucru și îi folosești pentru altul?
N-a răspuns.
– Și apoi dai vina pe soția ta?
Tot nimic.
Ceasul de pe perete arăta 23:47.
Cu câteva ore înainte mă gândisem că, la miezul nopții, o să deschidem șampania, o să ne sărutăm și o să-i dau plicul.
Acum nu mai voiam să plec nicăieri cu el.
Am luat rezervarea.
– O să văd dacă pot schimba numele de pe bilet.
Andrei s-a uitat la mine.
– Vorbești serios?
– Foarte.
– Cu cine o să mergi?
M-am uitat spre Cătălina.
Ea a ridicat ambele mâini.
– Nu te uita la mine. Eu nu merg nicăieri cu avionul.
Pentru prima dată în seara aceea am râs.
Puțin.
Dar am râs.
Andrei nu.
La 23:55, Cătălina s-a dus în hol.
Și-a pus paltonul.
– Unde pleci? a întrebat el.
– Acasă.
– Înainte de miezul nopții?
– Da.
Apoi s-a întors spre mine.
– Diana, vii mâine la cafea?
Am rămas surprinsă.
În toți anii de când eram cu Andrei, nu mă invitase niciodată singură.
– Vin.
– Pe la unsprezece?
– Bine.
Andrei s-a uitat când la mine, când la ea.
– Deci acum sunteți prietene?
Cătălina și-a luat espressorul de lângă brad.
– Nu.
A făcut doi pași spre ușă.
Apoi s-a oprit.
– Dar de mâine măcar n-o să mai fim dușmane din cauza minciunilor tale.
A plecat.
La miezul nopții, artificiile au început să se vadă printre blocuri.
Andrei stătea la fereastră.
Eu am strâns cele trei pahare de pe masă.
Nu i-am spus că divorțez.
Nu l-am dat afară.
Nu aveam nevoie să hotărăsc totul în acele treisprezece minute rămase din anul vechi.
Dar în săptămânile următoare am separat complet banii mei de ai lui.
Cătălina nu i-a mai împrumutat nimic.
Iar Andrei a fost obligat să ne spună, leu cu leu, ce făcuse.
A urmat o perioadă urâtă.
Au existat certuri, rușine și multe conversații pe care am fi preferat să nu le avem.
Andrei a vândut câteva lucruri cumpărate pentru afacere și a început să-i returneze mamei lui banii în fiecare lună.
Căsnicia noastră nu s-a reparat într-o săptămână.
Nici relația mea cu Cătălina.
Dar între mine și ea s-a schimbat ceva.
Am început să vorbim direct.
Dacă avea ceva să-mi spună, mă suna pe mine.
Dacă eu auzeam că “mama lui Andrei crede ceva”, o întrebam pe ea.
Șase luni mai târziu, într-o sâmbătă dimineață, beam cafea în bucătăria Cătălinei.
Din espressorul pe care i-l dădusem de Revelion.
– Bun cadou, a spus ea, punând ceașca în fața mea.
– Mă bucur că măcar unul dintre noi a primit ceva folositor.
A râs.
Pe frigider avea prins un magnet.
Colosseumul.
Îl adusesem din Roma.
Nu mersesem cu Andrei.
Am mers cu sora mea.
Cătălina a observat că mă uit la magnet.
– Să știi că tot nu m-ai convins să urc în avion.
– Nici nu mai încerc.
A împins ceașca spre mine.
– Mai bine.
Apoi a zâmbit.
– Dar dacă la următorul Revelion fiul meu mai spune că eu am hotărât cine merită cadouri, măcar sună-mă înainte să-i cumperi ceasul.