Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
– Ce plan? am întrebat.
Elena și-a ținut mâna peste a mea.
– Mihai mi-a cerut să te conving să vii cu copiii la mine după ce naști. Pentru câteva săptămâni.
M-am uitat la el.
– De ce?
– Pentru că ai nevoie de ajutor, a răspuns Mihai repede. Asta i-am spus și mamei.
– Lasă-mă să termin, a spus Elena.
– Mamă, nu ai înțeles ce am vrut să spun.
– Atunci explică-i tu partea cu cheia.
Mihai a tăcut.
– Ce cheie?
Elena și-a deschis geanta și a scos un set de chei.
Le-am recunoscut imediat.
Erau ale noastre.
– De unde le ai?
– Mi le-a dat el acum patru zile.
M-am uitat la Mihai.
– De ce i-ai dat mamei tale cheile?
Elena mi-a răspuns:
– Mi-a spus că, după ce naști, o să fii epuizată. Că între voi lucrurile merg prost și că ar fi mai bine să stai o vreme la mine cu copiii. Mi-a cerut să insist eu, pentru că pe mine m-ai asculta.
Mihai a ridicat mâinile.
– Și ce este atât de grav? Chiar ar fi mai ușor pentru ea.
– Pentru ea? a întrebat Elena.
– Pentru toată lumea.
Soacra mea s-a ridicat.
– Asta am crezut și eu până ai intrat în seara asta pe ușă cu Vanessa și bagajul ei.
M-am uitat la cheile din mâna ei.
Apoi spre camera de oaspeți.
Dintr-odată, totul era foarte simplu.
– Voiai să plec eu.
– Temporar.
– Cu copiii.
– Alina…
– Iar ea urma să vină aici.
– Nu era stabilit așa.
– A venit cu geanta, Mihai.
N-a mai răspuns.
Elena a pus cheile pe masă.
– Când mi-ai cerut să o iau pe Alina la mine, mi-ai spus că vrei să aveți puțin spațiu. Mi-ai spus că ea este foarte sensibilă, că vă certați și că ți-e teamă că după naștere o să-i fie și mai greu.
M-am uitat la el.
Erau exact cuvintele pe care le folosise și cu mine.
Sensibilă.
Obosită.
Stresată.
Numai că, spuse mamei lui, deveniseră altceva.
Un motiv să mă scoată din propria casă fără să pară că mă scoate.
– De când ai planificat asta? am întrebat.
– Nu am planificat nimic.
– Vanessa a venit cu haine.
– Pentru câteva zile.
– Și eu câte zile trebuia să stau la mama ta?
Mihai și-a frecat fruntea.
– Nu știu.
– Două săptămâni? O lună?
– Alina, nu știu!
– Până când nu mai întrebam când mă întorc?
A ridicat privirea spre mine.
Pentru prima dată nu mai avea replica pregătită.
Ușa dormitorului s-a deschis.
Răzvan a ieșit singur.
– Copiii desenează, a spus. N-aud ce vorbim.
Mihai s-a întors spre el.
– Tu chiar trebuie să stai aici?
Răzvan a rămas lângă ușă.
– Da.
– De ce?
– Pentru că și pe mine m-ai mințit.
Mihai a încremenit.
Elena s-a uitat la fiul ei mai mic.
– Ce ți-a spus?
Răzvan și-a băgat mâinile în buzunare.
– Că el și Alina sunt practic despărțiți de câteva luni. Că ea știe de Vanessa.
M-am uitat la el.
– Ce?
– Mi-a spus că ați hotărât să așteptați până după naștere ca să le spuneți copiilor.
Mihai a ridicat vocea.
– Nu am spus exact așa!
– Ba exact așa ai spus.
– Răzvan…
– De asta n-am zis nimic când te-am văzut cu Vanessa acum două săptămâni.
Am întors capul spre Mihai.
– Fratele tău v-a văzut?
Răzvan a dat din cap.
– La un restaurant. Am vrut să te sun. Mihai m-a oprit și mi-a spus că știi.
Mihai s-a așezat.
Toată siguranța cu care intrase în casă dispăruse.
Nu mai era bărbatul care venise să ne anunțe cum urma să trăim de atunci înainte.
Era doar un om prins între trei versiuni diferite ale aceleiași minciuni.
M-am ridicat.
Mă durea spatele și simțeam copilul mișcându-se.
Elena a vrut să mă ajute.
– Sunt bine.
M-am dus până la ușa dormitorului copiilor.
Luca desena o mașină. Mara colorase aproape complet o pisică mov.
– Mai stați puțin cu unchiul Răzvan, bine?
– Pleacă doamna? m-a întrebat Mara.
– A plecat.
– Și tata?
M-am uitat spre sufragerie.
– Tata mai are puțin de vorbit.
Am închis ușa.
Când m-am întors, Mihai era în picioare.
– Hai să discutăm noi doi.
– Asta facem.
– Fără mama și Răzvan.
– Nu. Tu ai vrut martori în seara asta. I-ai primit.
Elena și-a coborât privirea.
Răzvan n-a spus nimic.
– Vanessa nu se mută aici, am continuat.
– Bine.
– Nu am terminat.
Mihai a tăcut.
– Și eu nu plec nicăieri după ce nasc.
– N-am spus că trebuie…
– Ba da. Doar că voiai s-o spună mama ta în locul tău.
M-am apropiat de masă și am luat cheile.
– Eu și copiii rămânem aici în seara asta. Tu pleci.
Mihai a râs scurt.
– Serios?
– Foarte.
– Și unde vrei să mă duc?
Atunci Elena s-a întors spre el.
– La mine.
Mihai s-a uitat surprins.
– Mamă…
– Camera de oaspeți e liberă.
Răzvan și-a întors capul ca să-și ascundă zâmbetul.
Eu n-am zâmbit.
Nu-mi ardea de asta.
Mihai s-a uitat la mama lui.
– Deci mă dai afară din propria casă?
Elena s-a apropiat de el.
– Nu. Soția ta îți spune că nu vrea să rămână în seara asta sub același acoperiș cu bărbatul care tocmai și-a adus amanta aici. Eu îți ofer un loc unde să dormi.
– Și dacă nu vreau?
– Atunci găsește-ți singur.
A luat geaca lui de pe spătar și i-a întins-o.
Mihai nu a luat-o imediat.
– Ești mama mea.
– Tocmai de asta.
A fost liniște.
– Dacă aș ține cu tine doar pentru că ești fiul meu, te-aș ajuta să devii un om de care într-o zi mi-ar fi rușine.
Asta l-a oprit.
Elena nu mai ridicase vocea.
– Ai doi copii în camera de alături și încă unul care se naște peste câteva săptămâni. În seara asta, problema ta nu este că eu țin cu Alina. Problema ta este că ai intrat aici convins că poți umili mama copiilor tăi și că noi o să stăm la masă și o să privim.
Mihai și-a luat geaca.
A plecat cu mama lui.
Înainte să iasă, Elena s-a întors spre mine.
– Mâine dimineață vin la nouă.
– Nu trebuie.
– Nu vin pentru el.
Și a închis ușa.
Răzvan a mai rămas o oră.
A strâns masa în timp ce eu le făceam baie copiilor.
Nu m-a întrebat ce aveam de gând să fac cu căsnicia mea.
În seara aceea nici eu nu știam.
Știam doar că nu voiam să iau cea mai mare decizie din viața mea la opt luni de sarcină, la două ore după ce soțul meu își adusese amanta în sufragerie.
A doua zi, la nouă fără cinci, Elena a sunat la ușă.
Avea două sacoșe cu mâncare.
A intrat în bucătărie și le-a pus pe masă.
– Mihai?
– La mine.
– Vanessa?
– Nu știu. Și n-am întrebat.
Apoi a scos telefonul.
– Vrei să vezi ceva?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
– Ce?
– Nimic despre ei.
Mi-a arătat un mesaj trimis de Mihai în urmă cu patru zile.
“Mamă, dacă o convingi pe Alina să stea la tine după naștere, cred că ar fi mai bine pentru toți. Are nevoie de liniște, iar eu am nevoie de puțin timp să pun lucrurile în ordine.”
Elena m-a privit.
– Îmi pare rău că n-am înțeles atunci ce însemna “să pun lucrurile în ordine”.
I-am dat telefonul înapoi.
– Nu aveai de unde să știi.
– Ba aveam de unde să-l întreb mai mult.
S-a așezat.
– Alina, nu știu ce vei face cu fiul meu. Și nu am să-ți spun nici să-l ierți, nici să-l părăsești.
A făcut o pauză.
– Dar orice hotărăști, să nu iei decizia pentru că ți-e teamă că rămâi singură cu trei copii.
Am privit-o.
– Nu ești singură.
Asta a fost tot.
Nu mi-a ținut discursuri.
Nu mi-a spus că “bărbații greșesc”.
Nu mi-a cerut să păstrez familia pentru copii.
În următoarele săptămâni, Elena a venit aproape zilnic. Îi lua pe Luca și Mara în parc, îmi aducea cumpărături și mă ducea la controale când nu voiam să conduc.
Mihai a încercat să se întoarcă.
Prima dată cu flori.
A doua oară cu scuze.
A treia oară fără nimic în mâini.
Abia atunci am acceptat să vorbim.
Nu l-am iertat pentru că plângea.
Și nici pentru că Elena îmi spunea că îi era rușine de ce făcuse.
De fapt, Elena nu mi-a spus niciodată asta.
– Dacă vrea să-ți demonstreze ceva, să-ți demonstreze el, mi-a spus.
Cu Vanessa se terminase repede. Nu pentru că eu câștigasem ceva, ci pentru că realitatea în care Mihai trebuia să răspundă pentru alegerile lui era foarte diferită de cea pe care i-o promisese ei.
Cu două săptămâni înainte să nasc, i-am spus lui Mihai că nu mă întorc la căsnicia noastră așa cum fusese.
Ce urma să se întâmple mai departe avea să depindă de mult mai mult decât niște scuze.
A acceptat.
Nu fericit.
Dar a acceptat.
Fetița noastră, Ilinca, s-a născut într-o dimineață de octombrie.
Elena a venit la maternitate în aceeași zi.
Mihai era și el acolo.
Când asistenta a adus copilul, Elena n-a întins mâinile prima.
S-a uitat la mine.
– Pot?
– Da.
A luat-o pe Ilinca și a început să plângă.
După câteva minute i-a dat-o lui Mihai.
– Ține-ți fata.
El a luat copilul.
Elena s-a apropiat de el și i-a aranjat păturica de lângă obraz.
Apoi i-a spus încet:
– Trei copii o să-ți spună într-o zi ce fel de tată ai fost. Ai grijă să-ți placă răspunsul.
Au trecut aproape doi ani.
Eu și Mihai nu ne-am întors niciodată la căsnicia de dinainte.
Poate că asta ne-a salvat.
Am mers la terapie, am trăit separat o perioadă și, mult mai târziu, am încercat din nou. Nu pentru copii. Nu pentru Elena. Pentru că amândoi am vrut și pentru că el începuse, în sfârșit, să înțeleagă că încrederea nu se cere înapoi.
Se reconstruiește.
Încet.
Într-o duminică, eram din nou cu toții la masă la noi.
Ilinca mergea deja și încerca să fure cartofi din farfuria bunicii.
Mara a întrebat:
– Buni, dormi la noi?
Elena a râs.
– Nu. Am casa mea.
Luca a ridicat ochii.
– Dar camera de oaspeți e liberă.
Mihai s-a oprit cu furculița în aer.
Eu și Elena ne-am privit.
Ea a rezistat două secunde.
Apoi a spus:
– În familia asta am învățat să nu-mi mai fac planuri cu camera de oaspeți.
Am izbucnit amândouă în râs.
Mihai n-a râs.
Dar de data asta a avut bunul-simț să strângă masa.