Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mariana nu m-a dus la ea acasă.
A condus aproape douăzeci de minute și a oprit în fața unui bloc vechi din Drumul Taberei.
– Aici?
– Aici.
A luat geanta Sofiei, iar eu am coborât încet cu fetița în brațe.
La etajul patru, Mariana a descuiat un apartament mic, cu două camere.
Înăuntru mirosea a închis.
Mobila era veche. Pe canapea erau câteva cutii, iar lângă fereastră stătea un pătuț de lemn demontat.
– Al cui e apartamentul?
– Al meu.
Am privit-o surprinsă.
Știam că Mariana locuia într-un apartament frumos în Titan. Despre locul acesta nu auzisem niciodată.
A deschis geamurile, apoi a scos dintr-un dulap o cutie de carton.
– Stai jos. Te rog.
M-am așezat cu Sofia.
Mariana a scos o fotografie.
În ea era o femeie foarte tânără, poate de 25-26 de ani, cu un bebeluș în brațe.
Am recunoscut-o imediat.
– Tu ești.
– Da.
Bebelușul era Andrei.
Mariana s-a așezat în fața mea.
– După ce l-am născut, am venit aici.
– Cu socrii?
A zâmbit amar.
– Nu. Singură.
Nu înțelegeam.
Din tot ce îmi povestise Andrei despre copilăria lui, părinții lui avuseseră o căsnicie normală. Tatăl lui murise cu aproape zece ani în urmă, iar Andrei vorbise întotdeauna frumos despre el.
– Tatăl lui Andrei unde era?
– Unde era și Andrei acum o jumătate de oră.
Am tăcut.
Mariana a privit fotografia.
– Prieteni. Fotbal. Bere. Serviciu. Orice era suficient de important cât să nu fie acasă.
A pus fotografia pe masă.
– Când Andrei plângea noaptea, tatăl lui îmi spunea că el trebuie să doarmă pentru că merge la muncă. În weekend avea nevoie să se relaxeze pentru că muncise toată săptămâna. Dacă îi ceream ajutor, îmi spunea că eu sunt mai pricepută cu copilul.
Era aproape cuvânt cu cuvânt ce-mi spusese Andrei.
– De ce n-ai povestit niciodată?
– Pentru că lucrurile s-au schimbat mai târziu. Tatăl lui Andrei a devenit un soț mai bun. Și un tată bun. Nu vreau să-i iau asta.
A făcut o pauză.
– Dar înainte să devină omul pe care îl ține minte fiul meu, aproape m-a pierdut.
Mi-a arătat apartamentul.
– Într-o dimineață, Andrei avea șase săptămâni. Tatăl lui plecase la pescuit. Eu nu dormisem aproape deloc de două nopți. Am început să plâng în bucătărie și nu mă mai puteam opri.
Vocea i s-a frânt pentru prima dată.
– Am sunat-o pe mama și i-am spus să vină după mine.
Apartamentul fusese al părinților ei.
Aici locuise Mariana aproape două luni cu bebelușul.
– Și s-a întors după voi?
– Da.
– Imediat?
– Nu.
Asta m-a surprins.
– Mama mea nu l-a lăsat.
Am ridicat privirea.
– Cum adică?
– A venit aici în prima seară. Cu flori. Cu scuze. Cu promisiuni. Mama l-a oprit la ușă și i-a spus: “Florile sunt pentru când uiți o aniversare. Pentru asta vii cu fapte.”
În ciuda situației, aproape am zâmbit.
Sună exact ca Mariana.
– L-a lăsat să mă vadă. Dar nu să mă convingă să mă întorc în aceeași seară.
În următoarele săptămâni, soțul ei învățase lucrurile pe care până atunci le considerase “treabă de femeie”.
Baie. Scutece. Biberoane. Nopți nedormite.
Nu pentru că Mariana îl pedepsise.
Pentru că, dacă voia familia înapoi, trebuia să devină parte din ea.
– După două luni m-am întors acasă, mi-a spus. Nu pentru că mi-a promis că se schimbă. M-am întors pentru că deja se schimbase.
Am privit-o.
– Și acum crezi că Andrei este ca tatăl lui?
– Nu.
Răspunsul a venit imediat.
– Cred că Andrei e un om bun care a început să repete ceva rău.
Asta m-a lovit mai tare decât dacă și-ar fi criticat fiul.
Mariana s-a ridicat.
– Și eu am făcut o greșeală.
– Tu?
– L-am crescut pe Andrei povestindu-i cât de bun a fost tatăl lui. Nu i-am spus niciodată cât a durat până a devenit acel om.
Sofia a început să se foiască.
Mariana s-a apropiat.
– Pot?
I-am dat-o.
Am privit-o cum o ținea.
În șase ani mă certasem cu femeia aceea pentru Crăciun, pentru perdele, pentru cum găteam ciorba și pentru câte haine trebuia să poarte un copil care nici măcar nu se născuse încă.
Dar în ziua în care chiar avusesem nevoie de cineva, ea fusese acolo.
Telefonul meu a sunat.
Andrei.
N-am răspuns.
A sunat din nou.
– Răspunde, a spus Mariana.
– Nu vreau.
– Răspunde.
Am acceptat apelul.
– Unde sunteți?
Vocea lui era diferită.
– Cu mama ta.
– Știu. Unde?
M-am uitat la Mariana.
A dat din cap.
I-am spus adresa.
– Vin.
– Andrei…
Închisese deja.
A ajuns după aproximativ o jumătate de oră.
Nu mai avea geaca cu care voise să plece la băieți.
Avea o pungă de farmacie într-o mână și o sacoșă în cealaltă.
Mariana i-a deschis.
Când a văzut apartamentul, s-a oprit.
– Ce căutăm aici?
Mama lui i-a întins fotografia.
Andrei a privit-o.
– Asta sunt eu.
– Da.
– Știu poza.
– Dar nu știi unde a fost făcută.
S-au așezat.
De data aceasta, Mariana i-a spus lui povestea.
Eu n-am intervenit.
La început Andrei a încercat să se apere.
– Eu nu sunt tata.
– N-am spus că ești.
– Atunci de ce faci comparația?
– Pentru că azi, când ai spus “eu trebuie să fiu funcțional”, am auzit vocea lui.
Andrei a tăcut.
Mariana a continuat:
– Tatăl tău a avut noroc că cineva l-a oprit înainte să-și piardă familia. Eu am avut noroc că mama mea nu mi-a spus “așa sunt bărbații”.
Apoi a arătat spre mine.
– Iar Ioana n-ar trebui să fie obligată să plece de acasă ca tu să înțelegi același lucru.
N-a mai fost nevoie de altă replică.
Ne-am întors acasă în seara aceea.
Nu pentru că Andrei devenise alt om în trei ore.
Nici nu devenise.
Prima noapte s-a trezit la două și jumătate când a plâns Sofia.
L-am auzit bâjbâind prin întuneric.
– Dormi, mi-a spus. Mă ocup eu.
Zece minute mai târziu a venit înapoi.
– Cred că am pus scutecul invers.
Am început să râd.
– Cum ai reușit?
– Nu știu. Vino puțin.
– Nu.
S-a uitat la mine.
– Ai spus că te ocupi.
A rămas câteva secunde în ușă.
– Corect.
Și s-a întors la copil.
Luni și-a luat zilele libere.
Nu pentru că îi spusese mama lui.
Pentru că a sunat el.
Au urmat zile în care a făcut bine lucrurile și zile în care m-a enervat.
O dată l-am găsit adormit pe canapea lângă un munte de rufe neîmpăturite.
Altă dată a cumpărat scutece de mărimea greșită.
Dar nu mai aștepta să-i spun ce trebuie făcut.
A început să vadă singur.
Mariana continua să vină.
Doar că s-a schimbat și ea.
Într-o după-amiază a intrat în bucătărie și a vrut să-mi spună că țineam greșit capul Sofiei după baie.
S-a oprit singură.
– Era să mă bag iar.
Am râs.
– Era.
– Mă duc să fac o cafea.
Relația noastră n-a devenit perfectă.
Probabil niciodată nu va fi.
Tot ne contrazicem.
Doar că acum știu ceva ce nu știam înainte.
Mariana poate să fie imposibilă.
Dar când trebuie să aleagă între orgoliul ei și ceea ce este drept, știe să aleagă.
Câteva luni mai târziu am mers într-o duminică la ea.
Andrei stătea pe covor și îi schimba Sofiei scutecul.
Mariana și cu mine eram la masă.
Din sufragerie s-a auzit:
– Mamă!
Mariana s-a ridicat instinctiv.
– Ce?
– Vino puțin!
A făcut doi pași.
Apoi s-a oprit.
S-a uitat la mine.
– Crezi că are nevoie de mine?
Am ascultat.
– Mamă, nu găsesc crema!
Mariana s-a așezat înapoi.
– Nu.
Mi-am mușcat buza ca să nu râd.
Din sufragerie s-a auzit din nou:
– Mamă?
Mariana și-a luat liniștită ceașca de cafea.
– Ești funcțional, Andrei. Te descurci.