Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
– Cum adică “e a ta”?
Daria s-a uitat spre intrarea hotelului, apoi spre mine.
– Bianca a plecat.
– Unde?
– Nu știu.
Am crezut că aud prost.
– Cum să nu știi? Este mama unui copil de câteva săptămâni.
– Știu.
– Și ți l-a lăsat ție?
Daria a deschis portiera și a așezat cu grijă fetița în scoică. Mișcările ei erau sigure. A prins centurile, le-a verificat și abia după aceea s-a întors spre mine.
– Bianca era însărcinată când am cunoscut-o. Aproape nimeni de la hotel nu știa. Purta haine largi și lucra cât putea. Tatăl copilului plecase înainte să vină ea aici.
– Și familia ei?
– Asta e problema.
Ne-am urcat în mașină, dar n-am pornit.
Daria mi-a povestit ce ascunsese în ultimele săptămâni.
Bianca venise la mare ca să strângă bani înainte de naștere. După ce născuse, se mutase într-o cameră ieftină din apropiere și încercase să se descurce singură. Daria începuse s-o ajute: îi ducea mâncare, cumpăra scutece, stătea cu fetița cât Bianca făcea duș sau dormea câteva ore.
Asta fuseseră apelurile scurte.
Asta fusese seara în care îmi spusese că era “la Bianca”.
– De ce nu mi-ai spus?
– Pentru că nu era povestea mea de spus.
– Acum este?
Daria și-a coborât privirea.
– Acum trei zile, Bianca a dispărut.
M-am întors spre ea.
– Ce înseamnă a dispărut?
– Când m-am dus dimineața, nu mai era acolo. Fetița era cu proprietara pensiunii. Bianca îi spusese că merge până la farmacie.
– Și nu s-a întors?
– Nu.
– Ați sunat la poliție?
– Imediat.
Asta a schimbat totul.
Până atunci, o parte din mine se temuse că fiica mea făcuse ceva complet nechibzuit: luase copilul unei femei și hotărâse, la 19 ani, că îl crește ea.
Realitatea era diferită.
Și tot nu înțelegeam de ce copilul se afla în mașina mea.
– Dacă poliția știe, cum ai ajuns tu să pleci cu ea?
– N-am luat-o pe ascuns, mamă.
Daria a scos telefonul și mi-a arătat numărul unei femei cu care vorbise în dimineața aceea.
În orele care urmaseră dispariției, fetița nu rămăsese pur și simplu la Daria. Fuseseră anunțate autoritățile, iar copilul ajunsese temporar în grija serviciilor sociale. Daria le spusese cine era, cât de mult o ajutase pe Bianca și că urma să plece acasă.
– Și te-au lăsat să iei copilul?
– Nu așa.
– Atunci cum?
A ezitat.
– Pentru că au găsit-o pe Bianca azi-noapte.
Mi s-a strâns stomacul.
– Este bine?
– Este în spital.
Bianca nu fugise de copil.
Fusese găsită dezorientată într-o localitate aflată la câțiva kilometri distanță. Era epuizată, speriată și într-o stare psihică pentru care medicii hotărâseră că avea nevoie de internare și supraveghere.
Nu știam atunci cât avea să dureze.
Nici Daria nu știa.
– Și tatăl?
– Nu vrea să aibă nimic de-a face cu ele.
– Părinții Biancăi?
Daria a tăcut.
– Au fost contactați. Au spus că nu pot prelua copilul.
Am rămas cu mâinile pe volan.
În spatele nostru, fetița dormea.
– Tot nu înțeleg de ce este aici.
Daria s-a întors spre mine.
– Pentru că am cerut să fiu luată în calcul ca persoană apropiată care poate ajuta temporar. Dar nu pot face asta singură. Și nimeni nu mi-a dat-o definitiv. Trebuie făcute verificări, acte, tot. Astăzi am voie doar să plec cu ea în condițiile stabilite și trebuie să țin legătura cu asistența socială.
Am privit-o lung.
– Atunci de ce mi-ai spus că este a ta?
Daria și-a frecat fruntea.
– Pentru că m-am speriat că o să spui nu înainte să mă asculți.
– Daria, nu vorbești despre un cățel pe care l-ai găsit pe stradă.
– Știu!
A fost prima dată când a ridicat vocea.
Fetița s-a mișcat în scoică.
Amândouă am tăcut imediat.
Daria s-a întors spre ea și i-a pus ușor mâna pe picioruș.
– Știu, mamă, a repetat încet. Tocmai de asta nu pot să mă prefac că nu-mi pasă.
Apoi mi-a spus ceva ce nu știam.
În seara dinaintea dispariției, Bianca o rugase să vină la ea. Plânsese aproape tot timpul. Îi spusese Dariei că se simțea din ce în ce mai rău și că îi era frică să rămână singură cu fetița.
Daria o convinsese să ceară ajutor a doua zi.
Dimineața, Bianca plecase înainte să mai apuce.
– Dacă eu mă urc acum în mașină și spun că nu mă privește, cine rămâne lângă copilul ăsta până când mama ei își revine?
Nu aveam un răspuns simplu.
Dar aveam altul.
– Tu ai 19 ani. În octombrie începi facultatea.
– Știu.
– Nu ai serviciu stabil. Nu ai casă. Locuiești cu mine.
– Știu și asta.
– Atunci nu poți decide singură că noi două vom crește un copil.
Daria și-a coborât privirea.
– Ai dreptate.
Nu mă așteptam la răspunsul acela.
– Trebuia să te sun înainte, a continuat. Trebuia să-ți spun tot. Dacă îmi spui că nu putem, înțeleg. Dar vreau măcar să mergem până la capăt cu ce am promis pentru zilele astea și să vedem ce soluție există.
Pentru prima dată de când o văzusem ieșind din hotel, nu mai vorbea ca un copil care luase o hotărâre imposibilă.
Vorbea ca un adult care înțelesese cât de mare era ceea ce ceruse.
Am pornit motorul.
– Nu îți promit că fetița asta rămâne cu noi.
Daria a dat din cap.
– Bine.
– Și nu mai există “e a mea”. Are o mamă.
Ochii ei s-au umplut din nou de lacrimi.
– Bine.
– Dar până aflăm ce se întâmplă cu Bianca, nu o lăsăm singură.
Daria și-a dus palma la gură.
De data asta a început să plângă.
Drumul spre București, care de obicei mi se părea interminabil, a trecut aproape fără să-l simt.
În următoarele săptămâni, viața noastră s-a umplut de biberoane, scutece, telefoane și întâlniri cu oameni pe care nu-i cunoscusem niciodată.
Dar lucrurile nu s-au terminat așa cum își imaginase Daria în ziua aceea.
Bianca a început să se facă bine.
Prima dată când a venit să-și vadă fetița, Daria a stat lângă mine, în bucătărie, în timp ce Bianca o ținea în brațe în sufragerie.
– Ți-e greu? am întrebat-o.
– Da.
– Regreți?
Daria s-a uitat spre ușa sufrageriei.
– Nu. Dar cred că acum înțeleg ce trebuia să însemne “a mea”.
După câteva luni, Bianca a putut să-și ia fetița înapoi, treptat și cu sprijinul oamenilor care se ocupaseră de cazul ei.
Nu a fost o despărțire frumoasă ca în filme.
Daria a plâns după ce au plecat.
În camera ei rămăsese o păturică galbenă pe care Bianca uitase s-o ia.
Am găsit-o pe fiica mea cu ea în mâini.
– O să-i lipsească? m-a întrebat.
– Probabil.
– Mie sigur o să-mi lipsească.
Câteva zile mai târziu, Bianca s-a întors după păturică.
Avea fetița în scoică.
Înainte să plece, a pus-o pentru câteva clipe în brațele Dariei.
Fiica mea a sărutat-o pe frunte, apoi i-a dat-o înapoi.
Fără să se agațe de ea.
Fără să spună că este a ei.
Bianca a ajuns până la ușă, apoi s-a întors.
– Daria?
– Da?
– Când o să fie suficient de mare ca să înțeleagă, o să-i spun cine a stat lângă ea când eu n-am putut.
Daria n-a răspuns.
A închis ușa după ele și a rămas câteva secunde cu mâna pe clanță.
Apoi s-a întors spre mine.
– Mamă, mai avem vreun biberon prin casă?
– Cred că unul.
– Îl păstrăm?
M-am uitat la ea.
– Păturica nu era suficientă?
A zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
– Bine. Aruncăm biberonul.
Păturica însă a rămas.
Ani mai târziu, încă era împăturită în sertarul de jos al dulapului Dariei.