Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am închis ușa.
Geanta mea a rămas pe podea, lângă pantofi.
– Ce înseamnă “înainte să plec”? am întrebat.
Irina și-a așezat mâna dreaptă pe brațul fotoliului.
– Înseamnă exact ce ai auzit.
M-am apropiat de masă.
– Unde pleci?
– La Alina pentru o perioadă.
– De ce?
M-a privit lung.
Întrebarea mea fusese atât de absurdă încât aproape mi-a fost rușine imediat ce am rostit-o.
– Chiar vrei să începem cu “de ce”?
N-am răspuns.
Privirea mi-a căzut spre baston.
– Tu… stai în fotoliu.
– Da.
– Cum?
Pentru prima dată i s-a schimbat expresia.
Nu într-un zâmbet. Mai degrabă într-o oboseală pe care nu i-o mai văzusem.
– Recuperare, Mihai. Așa cum făceam și înainte să pleci.
– Dar când am plecat abia puteai…
– Știu cum eram când ai plecat.
Mi-am trecut mâna prin păr.
– Irina, eu voiam să te sun.
– Zece zile?
– Știu.
– Ai vrut zece zile și n-ai găsit două minute?
Am tăcut.
A arătat spre plic.
– Deschide-l.
L-am luat.
Înăuntru nu erau actele de divorț pe care, pentru o secundă, mă temusem că le voi găsi.
Era o foaie cu datele de contact ale unui avocat și copia unor documente legate de apartament și de conturile noastre comune.
Am ridicat ochii.
– Ce-i asta?
– Am vorbit cu un avocat.
– Pentru ce?
– Pentru divorț.
Cuvântul acela a căzut între noi atât de simplu încât m-a lovit mai tare decât dacă ar fi țipat.
– Irina, stai puțin.
– Am stat.
– Nu asta am vrut.
– Atunci ce ai vrut?
M-am așezat pe marginea canapelei.
Toate explicațiile pregătite în mașină îmi dispăruseră.
– Eram terminat. De patru luni, viața noastră…
M-am oprit.
– Spune.
– Nu mai era viață.
Irina a dat încet din cap.
– Pentru tine.
– N-am vrut să spun asta.
– Ba da. Exact asta ai vrut să spui.
– Eram epuizat.
– Și eu ce eram, Mihai?
Am coborât privirea.
– Nu înțelegi.
– Atunci explică-mi.
Vocea ei rămânea calmă.
– Tu mă ridicai din pat dimineața și îmi aduceai medicamentele. Știu. Și ți-am mulțumit de fiecare dată când am putut. Dar după aceea plecai la serviciu. Ieșeai. Conduceai. Mergeai unde voiai. Dacă aveai nevoie de aer, deschideai ușa și plecai.
Și-a privit piciorul stâng.
– Eu aveam nevoie de o pauză de la boala mea în fiecare zi. Numai că eu n-aveam unde să plec de ea.
N-am găsit nimic de spus.
– Sofia nu are nicio legătură cu accidentul tău, am murmurat.
Irina a ridicat privirea.
– Deci o cheamă Sofia.
Mi s-a strâns stomacul.
În cele zece zile nu-i spusesem nimic.
– Irina…
– Nu știam cum o cheamă.
Am închis ochii o clipă.
Tocmai îi spusesem singur.
– Nu s-a întâmplat așa cum crezi.
– Ai stat zece zile cu ea?
N-am răspuns.
– Mihai.
– Da.
– Ai dormit cu ea?
Tăcerea mea a fost suficientă.
Irina și-a întors capul spre fereastră.
Pentru prima dată am văzut-o înghițind greu.
– Îmi pare rău.
– Nu-mi spune asta acum.
– Chiar îmi pare.
– Nu. Acum ți-e frică de ce urmează. E altceva.
M-am ridicat.
– Putem repara.
Irina aproape că a râs.
– Ce anume?
– Noi.
– Care noi?
– Trei ani de căsnicie nu dispar în zece zile.
– Nu.
S-a uitat din nou la mine.
– Dar uneori zece zile îți arată foarte clar ce ai făcut în trei ani.
Am început să mă plimb prin cameră.
– Am greșit. Am făcut o prostie. Dar și eu am trecut prin lunile astea.
– N-am spus că nu.
– Atunci de ce vorbești de parcă aș fi un monstru?
– Nu cred că ești un monstru.
Răspunsul ei m-a surprins.
– Atunci?
– Cred că atunci când viața cu mine a devenit grea, ai ales o viață mai ușoară.
Am vrut să mă apăr.
N-am putut.
Pentru că asta făcusem.
– În prima seară te-am așteptat să suni, a continuat ea. Alina mi-a spus că probabil ești ocupat.
Am rămas nemișcat.
– A doua zi mi-am ținut telefonul lângă mine la recuperare. În a treia zi am încetat să-l mai verific.
– De ce nu m-ai sunat tu?
Imediat ce am întrebat, am știut cât de rău suna.
Irina s-a uitat la mine fără să clipească.
– Eu trebuia să te sun ca să-ți amintești că ai o soție acasă?
– Nu asta am vrut să spun.
– Dar asta ai spus.
A urmat o tăcere lungă.
– În ziua a patra, a continuat ea, am reușit să mă ridic din pat cu ajutor și să ajung până în sufragerie.
M-am uitat din nou la fotoliu.
– În ziua a șasea am făcut câțiva pași cu terapeutul și bastonul. Alina plângea de bucurie.
Vocea i s-a frânt pentru o secundă.
– Și primul meu gând a fost să te sun.
M-a durut mai tare decât orice spusese până atunci.
– De ce n-ai făcut-o?
– Am luat telefonul. Apoi mi-am amintit că trecuseră șase zile și tu nu mă întrebaseși nici măcar dacă sunt bine.
S-a uitat la mine.
– N-am vrut să te testez, Mihai. Pur și simplu n-am mai vrut să cer atenția propriului meu soț.
Am încercat să mă apropii.
– Irina…
– Te rog, nu.
M-am oprit.
– Alina vine în câteva minute să mă ia.
– Și eu?
– Tu rămâi aici momentan. Avocatul ne va spune ce facem mai departe.
– Deci asta e? Pleci și gata?
– Nu eu am plecat prima.
N-am avut ce să-i răspund.
Telefonul ei a vibrat pe masă.
Irina s-a uitat la ecran.
– A ajuns Alina.
A prins bastonul cu mâna dreaptă și s-a ridicat încet.
Instinctiv, am făcut un pas spre ea.
– Lasă-mă să te ajut.
– Nu.
A rămas câteva secunde în picioare până și-a găsit echilibrul.
Mi-am dat seama că, timp de luni întregi, fusesem omul spre care întindea mâna când trebuia să se ridice.
Acum prefera să se sprijine de baston.
A făcut primul pas.
Apoi încă unul.
Încet.
Greu.
Dar singură.
Când a ajuns lângă mine, s-a oprit.
– Aș fi înțeles dacă într-o seară mi-ai fi spus că nu mai poți. Aș fi înțeles dacă ai fi plâns, dacă te-ai fi enervat, dacă mi-ai fi cerut ajutor.
Am privit-o.
– Dar ai ales să dispari.
Soneria a sunat.
Irina și-a luat geanta.
Am întins mâna după ea.
– O duc eu.
– Nu.
A tras-o încet după ea până la ușă.
– Irina, te rog. Nu decide totul acum.
S-a întors.
– N-am decis azi. Am avut zece zile.
A deschis ușa.
Alina o aștepta pe hol.
Nu mi-a spus nimic. A luat geanta surorii ei și i-a oferit brațul.
Irina a ieșit.
Am rămas singur în apartament.
Pe masă era plicul.
În dormitor, lângă pat, se aflau încă medicamentele pe care i le așezasem eu în fiecare seară timp de patru luni.
Telefonul meu a vibrat.
Era Sofia.
“Ce faci? Ai ajuns?”
Am privit mesajul câteva secunde.
Pentru prima dată nu mi-a mai provocat nimic din ceea ce simțisem în ultimele săptămâni.
În lunile următoare, Irina și-a continuat recuperarea din casa Alinei.
N-a existat nicio minune.
Unele zile erau bune. În altele abia reușea să facă exercițiile. Dar, încet, a început să se deplaseze mai sigur cu bastonul și să facă tot mai multe lucruri fără ajutor.
Divorțul a mers înainte.
Eu și Sofia am mai încercat să ne vedem.
N-a durat.
În afara hotelurilor, restaurantelor și celor zece zile în care mă prefăcusem că viața mea de acasă nu există, eram doi oameni care nu aveau mare lucru de construit împreună.
Ultima dată când am văzut-o pe Irina a fost câteva luni mai târziu, când am mers să semnăm niște documente.
A venit sprijinindu-se într-un baston.
S-a așezat, a citit fiecare pagină și a semnat.
Când s-a ridicat să plece, m-am ridicat și eu.
Din reflex, am întins mâna spre ea.
Irina s-a uitat la mâna mea.
Apoi la mine.
– Mă descurc.
Și-a potrivit bastonul și a pornit încet spre ușă.
De data aceasta, n-am mai încercat s-o opresc.