Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Maria s-a întors și a continuat spre școală.
La poartă, colegii coborau din mașini. Un tată scotea un ghiozdan din portbagaj, o mamă îi încheia fetiței geaca, iar SUV-ul negru care trecuse pe lângă ea pleca deja.
Nimeni nu se uita spre capătul străzii.
Nimeni nu văzuse bicicleta bunicului.
Ar fi trebuit să fie mulțumită.
Dar toată dimineața i-a rămas în minte imaginea lui Vasile așteptând lângă bicicletă doar ca să se asigure că intră pe poartă.
A doua zi a fost la fel.
– Aici, nu? a întrebat bunicul când au ajuns în locul stabilit.
– Da.
I-a dat ghiozdanul.
– Ai mărul în buzunarul mic.
– Bine.
– Și vezi că se anunță ploaie la prânz. Te aștept cu pelerina.
Maria a plecat.
Vasile a rămas din nou acolo până când ea a intrat în curtea școlii.
A treia zi a început să plouă înainte de terminarea orelor.
Când Maria a ieșit, copiii se împrăștiau spre mașinile părinților.
Ea și-a tras gluga pe cap și a pornit spre locul unde știa că o așteaptă bunicul.
L-a văzut de departe.
Vasile stătea lângă bicicletă, cu pantalonii uzi până aproape de genunchi. Peste ghidon pusese o pelerină galbenă.
Când a zărit-o, a ridicat-o imediat.
– Hai repede! Pune asta pe tine.
– Dar tu?
– Eu ce?
– Tu n-ai nimic.
– Până acasă nu mă topesc.
A ajutat-o să bage mâinile în pelerină, i-a tras gluga și i-a prins ghiozdanul pe portbagaj.
– Urcă.
Maria s-a uitat la cămașa lui udă pe umeri.
– Bunicule, tu de când stai aici?
– De puțin.
– Cât?
– Hai, măi copilule, că ne prinde ploaia și mai tare.
Nu i-a răspuns.
Pe drum, Maria stătea uscată sub pelerină.
Apa îi curgea bunicului de pe șapcă pe ceafă.
În dimineața următoare era frig.
Maria a intrat în bucătărie și l-a găsit pe Vasile lângă sobă.
Ținea ceva în mâini.
– Ce faci?
– Nimic.
Erau mănușile ei.
Le încălzise.
– Dă-le încoace. Să nu pleci cu ele reci.
Maria și le-a pus fără să spună nimic.
La capătul străzii, Vasile a oprit ca de obicei.
– Gata.
Maria a coborât.
În timp ce bunicul îi desprindea ghiozdanul, pe lângă ei a trecut Rareș, un coleg din clasa ei, împreună cu mama lui.
Rareș a recunoscut-o.
– Maria!
Fata a încremenit.
Exact de asta se temuse.
Băiatul s-a apropiat și s-a uitat la bicicleta veche.
– Cu asta vii în fiecare zi?
Maria a simțit cum i se înroșesc obrajii.
– Da.
Vasile și-a coborât privirea spre ghidon.
– E bunicul tău?
– Da.
Rareș s-a uitat la el.
– Ce tare.
Maria a clipit.
– Ce?
– Pe mine mă aduce mama doar când poate. În rest vin cu autobuzul.
Mama băiatului a zâmbit către Vasile.
– Patru kilometri faceți în fiecare dimineață?
– Cam așa.
– Și după aceea vă întoarceți?
– Păi bicicleta nu merge singură acasă.
Femeia a râs.
Rareș s-a uitat iar la bicicletă.
– E veche rău.
Maria și-a strâns buzele.
Dar bunicul a râs primul.
– Mai bătrână ca tine, asta-i sigur.
– Pot să-i sun clopoțelul?
Vasile i-a făcut semn.
Rareș a apăsat de două ori.
Clopoțelul a scos un sunet subțire și caraghios.
Băiatul a râs.
– Tare!
Apoi mama lui l-a grăbit și au plecat spre școală.
Maria a rămas nemișcată.
Vasile i-a întins ghiozdanul.
– Hai, du-te și tu.
Fata l-a luat.
– Bunicule…
– Da?
– Rareș m-a văzut.
– Am observat.
– Și nu ți-e… nu știu…
– Ce să-mi fie?
Maria n-a știut ce să răspundă.
Bunicul i-a aranjat o bretea răsucită.
– Mie mi-e bine dacă ție ți-e bine.
Apoi s-a urcat pe bicicletă.
– Ne vedem după ore.
Maria l-a urmărit cum pleacă.
Pentru prima dată a observat cât de încet urca panta fără ea.
Și-a dat seama că după ce o ducea patru kilometri dimineața, bunicul făcea aceiași patru kilometri înapoi.
La prânz îi făcea din nou ca s-o ia.
Și încă o dată până acasă.
Nu-i spusese niciodată.
În dimineața următoare, Vasile a scos bicicleta din șopron ca de obicei.
Maria îl aștepta deja la poartă.
– Ce-i cu tine? a întrebat el. Azi nu te mai scoală nimeni?
– Hai, că întârziem.
– Auzi la ea…
Au pornit.
Au trecut de câmp, de magazinul din intersecție și de primele blocuri.
Când s-au apropiat de locul unde cobora de câteva zile, Vasile a încetinit.
– Gata, fata moșului.
Maria nu s-a mișcat.
– Bunicule, mergem.
– Unde?
– La școală.
– Păi la școală mergi.
– Până la poartă.
Vasile s-a întors spre ea.
– Ești sigură?
– Da.
– Dacă te văd colegii?
Maria s-a uitat la șapca lui decolorată, apoi la mâinile mari și aspre așezate pe ghidon.
– Să mă vadă.
Bunicul a zâmbit.
– Și bicicleta?
Maria a bătut ușor cu palma în cadrul albastru.
– Și bicicleta.
Vasile n-a mai spus nimic.
A început să pedaleze.
Au trecut de locul în care o lăsase în ultimele dimineți și au continuat până la școală.
În fața porții erau aceleași mașini.
Aceleași claxoane.
Aceiași părinți grăbiți.
Bicicleta veche și albastră a lui Vasile a oprit chiar între două mașini noi.
Maria a coborât.
Rareș era lângă poartă.
A văzut-o.
De data asta, Maria nu și-a coborât privirea.
Bunicul a desprins ghiozdanul de pe portbagaj.
– Mărul e în…
– În buzunarul mic. Știu.
– Cheile?
– Le am.
– Atunci fugi.
Maria și-a pus ghiozdanul în spate și a făcut doi pași.
Apoi s-a întors.
– Bunicule!
– Ce-ai uitat?
A venit înapoi și l-a îmbrățișat.
Vasile a rămas o clipă surprins, cu o mână pe ghidon.
– Ce-i cu tine, măi fată?
Maria l-a strâns și mai tare.
– Nimic.
– Atunci?
– Mulțumesc că mă aduci.
Bătrânul a râs și a mângâiat-o pe creștet.
– Păi pentru asta-s bunicii.
Maria a intrat pe poartă.
De data asta nu s-a mai uitat să vadă cine o observase.
În schimb, când a ajuns la ușa școlii, s-a întors.
Vasile era tot acolo.
Ca în fiecare dimineață.
Cu șapca lui veche, o mână pe ghidon și bicicleta albastră care scârțâia la fiecare groapă.
A așteptat până când Maria a intrat în clădire.
Abia apoi a plecat spre casă.