Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mara mi-a strâns mâna.
– Mami, plecăm?
– Da.
Am făcut doi pași spre curte și atunci am văzut-o pe Doina venind dinspre terasă. Probabil cineva îi spusese că am ajuns.
Avea același zâmbet controlat pe care îl purta de fiecare dată când erau oameni în jur.
– Cristina, puteai să intri pe la terasă. Ce cauți aici?
M-am uitat la ea, apoi la măsuța din garaj.
– Am venit să-mi iau copilul.
Doina a oftat.
– Mara te-a sunat?
– Da.
– Bineînțeles.
Felul în care a spus-o m-a făcut să mă opresc.
– Ce înseamnă “bineînțeles”?
– Înseamnă că am încercat să-i explic că orice faptă are o consecință. A vărsat apa, a început să plângă, i-am spus să mănânce puțin separat și să se liniștească. Atât. Nu înțeleg de ce trebuie transformat totul într-o tragedie.
Mara s-a lipit de mine.
– Mi-ai spus că nu am ce căuta la masă.
Zâmbetul Doinei a dispărut pentru o clipă.
– Mara, nu asta am spus.
Fetița mea s-a uitat la ea.
– Ba da.
Atât.
Două cuvinte spuse încet.
Doina s-a uitat imediat spre mine.
– Vezi? Este supărată și interpretează.
– Are opt ani, Doina. Nu “interpretează”. Îți spune ce a auzit.
– Cristina, aveam doisprezece oameni la masă. Unul dintre musafiri s-a trezit cu pantalonii uzi. Ce voiai să fac? Să aplaud?
– Să iei un prosop.
Din spatele nostru s-a auzit o portieră.
Daniel.
A traversat curtea aproape alergând. Când a văzut-o pe Mara, s-a dus direct la ea.
– Ești bine?
Mara a dat din cap, dar nu i-a dat drumul mâinii mele.
– Arată-i, i-am spus.
Daniel s-a uitat în garaj.
La măsuță.
La farfurie.
La scaunul de plastic pus între biciclete și baxurile de apă.
A rămas câteva secunde fără să spună nimic.
Doina s-a apropiat de el.
– Daniel, înainte să înceapă și mai mult circul, te rog să mă asculți.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Cunoșteam momentul.
Urma să aud din nou că mama lui este dificilă, că nu a vrut să facă rău, că eu reacționez prea tare.
Daniel s-a întors spre ea.
– Ai pus-o să mănânce aici?
– Pentru câteva minute.
– Te-am întrebat dacă ai pus-o să mănânce aici.
Doina și-a îndreptat umerii.
– Da.
Daniel s-a uitat din nou la masă.
– De ce?
– Pentru că făcea o scenă.
– Plângeam pentru că m-ai dat afară, a spus Mara.
Doina a închis ochii o secundă.
– Nu te-am dat afară. Doamne, ce cuvinte…
Daniel s-a aplecat și a luat farfuria de pe măsuță.
Pentru o clipă am crezut că o să o arunce.
N-a făcut-o.
A ieșit cu ea din garaj, a mers până pe terasă și a pus-o pe masa mare, între două platouri.
Conversațiile s-au oprit una câte una.
Eu am rămas câțiva pași în urmă, cu Mara lângă mine.
Doina a venit repede după el.
– Daniel, avem musafiri.
– Știu.
– Atunci discutăm mai târziu.
– Nu. Pentru că tocmai asta e problema. Când ai musafiri, oamenii devin decor pentru tine.
Câteva persoane și-au coborât privirea.
Doina s-a făcut roșie.
– Nu accept să vorbești așa cu mine în casa mea.
Daniel a arătat spre farfurie.
– Dar un copil de opt ani trebuie să accepte să fie trimis în garaj în casa ta?
– A vărsat un pahar peste domnul Petrescu!
Un bărbat de la masă și-a ridicat mâna.
– Doina, au fost câteva picături. N-a fost nimic.
Liniște.
Doina s-a uitat spre el de parcă tocmai o trădase.
– Nu despre apă era vorba.
– Atunci despre ce era? am întrebat.
Nu mi-a răspuns.
Știam deja.
Despre imagine. Despre control. Despre masa perfectă, musafirii potriviți și nepoata care trebuia să știe când să zâmbească și când să nu deranjeze.
Dar nu aveam nevoie să țin un discurs despre asta.
Am luat-o pe Mara de mână.
– Mergem acasă.
Doina s-a uitat la Daniel.
– Și tu pleci?
Întrebarea aceea spunea mai mult decât probabil intenționase.
Daniel s-a uitat la mama lui.
– Da.
– Pentru asta?
El a rămas tăcut o secundă.
– Nu. Pentru toate dățile când Cristina mi-a spus ce faci și eu i-am răspuns “Așa e mama”.
Doina a încremenit.
Și eu la fel.
– Am lăsat-o pe soția mea să suporte ani de zile lucruri pe care n-ar fi trebuit să le suporte. Astăzi ai făcut același lucru cu Mara.
– Nu compara…
– Ba exact asta fac.
Nu țipa.
Cred că tocmai de aceea Doina nu găsea nimic de spus.
Daniel a luat geanta Marei din hol.
În mașină, Mara a stat în spate. După câteva minute, a întrebat:
– Tati?
– Da?
– Eu chiar am stricat prânzul?
Daniel s-a întors spre ea.
– Nu. Ai vărsat apă.
– Dar bunica era foarte supărată.
– Bunica a greșit.
Mara s-a uitat pe geam.
– Adulții pot să greșească așa rău?
Daniel și-a frecat fruntea.
– Da. Și uneori le ia prea mult până recunosc.
În seara aceea, după ce Mara a adormit, am găsit-o cu iepurele de pluș sub bărbie, deși de aproape un an susținea că era “doar decor”.
Daniel stătea în ușă.
– Îmi pare rău.
– Pentru azi?
A dat din cap.
Apoi a spus:
– Și pentru ceilalți doisprezece ani.
Nu l-am iertat într-o secundă doar pentru că spusese propoziția potrivită.
Dar era prima dată când nu încerca să-mi explice cine este mama lui.
În următoarele două săptămâni, Doina a sunat de mai multe ori.
Daniel i-a răspuns o singură dată.
I-a spus că Mara nu va mai rămâne singură la ea și că, pentru o vreme, nu vom veni la mesele de familie.
Doina a încercat întâi să negocieze.
Apoi s-a supărat.
Apoi a spus că noi o pedepsim.
Daniel n-a cedat.
Aproape o lună mai târziu, într-o după-amiază, a sunat soneria.
Era Doina.
Nu avea flori. Nu avea cadouri pentru Mara. Nu venise cu vreo pungă scumpă prin care să cumpere liniștea.
Avea doar geanta pe umăr și părea, pentru prima dată de când o cunoșteam, nesigură dacă va fi primită într-o casă.
– Pot să vorbesc cu Mara?
– Dacă vrea.
Mara desena la masa din bucătărie.
Când a văzut-o pe bunica ei, n-a fugit s-o îmbrățișeze.
Doina s-a așezat pe scaunul din fața ei.
– Mara, vreau să-ți spun ceva despre ziua aceea.
Fetița a lăsat creionul jos.
– Am fost mai preocupată de masa mea și de ce credeau musafirii decât de tine. Te-am făcut de rușine pentru un accident. Și n-ar fi trebuit.
Mara nu spunea nimic.
Doina și-a frecat degetele.
– Îmi pare rău.
– O să mă mai pui în garaj dacă vărs ceva?
Am văzut cum Doina înghite.
– Nu.
– Nici dacă sunt musafiri?
– Niciodată.
Mara s-a gândit câteva secunde.
– Bine.
Apoi și-a luat din nou creionul.
Doina părea să aștepte o îmbrățișare.
N-a primit-o.
Și, spre surprinderea mea, n-a cerut-o.
A mai stat zece minute. A întrebat-o pe Mara ce desenează, a ascultat răspunsul și apoi a plecat.
Lucrurile nu s-au reparat într-o după-amiază.
Mara n-a mai dormit la bunica ei în vara aceea. Nici noi n-am revenit imediat la mesele de duminică.
Când am mers din nou, câteva luni mai târziu, Mara stătea lângă mine.
La un moment dat, a întins mâna după suc și a lovit paharul.
Apa s-a întins pe masă.
Mara a încremenit.
Am văzut-o uitându-se imediat spre bunica ei.
Doina s-a ridicat.
Pentru o secundă, nimeni n-a spus nimic.
Apoi a luat un prosop din bucătărie, l-a pus peste apă și a început să șteargă.
– Lasă, Mara. Se întâmplă.
Mara a privit-o atent.
– Atât?
Doina s-a oprit.
– Atât.
Mara și-a tras scaunul înapoi la masă și a continuat să mănânce.
Iar de data asta, nimeni nu i-a mai spus unde îi este locul.