Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Liliana a pus geanta pe pat.
Încet, de parcă dintr-odată nu mai știa ce să facă cu mâinile.
Mama a tras-o lângă ea și a deschis fermoarul. A căutat puțin, apoi s-a oprit.
— Cheile?
Sorin și-a desfăcut pumnul.
Le ținea el.
Mama s-a uitat la ele, apoi la fiul ei.
— Pune-le aici.
— Mamă, hai să nu facem din asta…
— Sorin.
Nu ridicase vocea. Nici nu cred că ar fi putut.
Dar fratele meu a venit lângă pat și a lăsat cheile peste pătură.
— Și cardul?
M-am dus la noptieră, l-am luat și i l-am întins.
Mama l-a pus în geantă.
— Așa. Acum putem vorbi.
Sorin trase scaunul mai aproape.
— Eu chiar încerc să te ajut.
— Pe mine sau firma?
A tăcut.
Mama l-a privit mult timp.
— De când ai necazuri?
— De câteva luni.
— Nu te-am întrebat de când sunt grave. Te-am întrebat de când ai necazuri.
Sorin și-a trecut mâna peste frunte.
— De aproape un an.
Mama a închis ochii pentru câteva clipe.
Atunci am crezut că obosise.
— Corina știe câți bani ți-am dat?
Am întors capul spre ea.
— Ce bani?
Sorin s-a mișcat pe scaun.
— Mamă, nu are rost…
— Ba are.
Mama s-a uitat la mine.
— Nu ți-am spus. N-am vrut să vă certați.
Mi s-a strâns stomacul.
— Ce nu mi-ai spus?
Au urmat câteva secunde în care am auzit doar pașii de pe hol și căruciorul unei asistente trecând pe lângă ușă.
— L-am mai ajutat pe Sorin.
— Cu ce?
Mama ridică puțin din umeri.
— Cu bani.
— Cât?
— Corina…
— Mamă, cât?
N-a știut să-mi spună exact. Sau poate n-a vrut.
Mi-a povestit însă pe rând.
O dată îi trimisese bani când firma nu putuse plăti niște facturi.
Altă dată, pentru o rată.
Apoi iar, când Sorin îi spusese că dacă nu acoperă o datorie riscă să piardă ceva din afacere.
Eu aflam toate astea lângă patul ei de spital.
În aceiași ani în care eu îi spuneam mamei să nu cumpere medicamentele mai ieftine doar ca să economisească.
M-am uitat la Sorin.
— Și tu ai luat bani de la ea?
— I-am cerut ajutor.
— De câte ori?
— Nu știu.
— Dar acum ai venit și după apartament.
— N-am venit după apartament!
Mama deschise ochii.
— Atunci de ce ai agent?
Sorin nu mai spuse nimic.
Liliana stătea lângă fereastră.
— Eu nu știam că au fost atât de multe dăți, spuse ea.
Sorin se întoarse spre ea.
— Liliana, te rog.
— Mi-ai spus că mama ta te-a ajutat o dată.
— Nu discutăm acum despre asta.
— Ba cred că tocmai despre asta discutăm, spuse mama.
Vocea îi slăbise, dar mintea îi era limpede.
— Sorine, dacă veneai și-mi spuneai că ai necazuri, te ascultam.
— Și ce rezolvam?
— Poate nimic.
Replica l-a surprins.
— Dar măcar veneai la mama ta. Nu la apartamentul ei.
Sorin se ridică și începu să se plimbe prin salon.
— Voi vorbiți de parcă eu vreau să te las fără casă. Centrul era pentru tine. Nu mai poți sta singură.
— Poate.
— Și atunci?
— Atunci hotărăsc împreună cu medicii ce pot și ce nu pot. Nu cu agentul tău.
Sorin își mușcă buza.
Mama s-a întors spre mine.
— Iar tu să nu începi.
— Ce să nu încep?
— Cu “lasă, mamă, că mă ocup eu”.
Am rămas tăcută.
Mă cunoștea.
— Nu mai poți, Corina.
— Pot.
— Ba nu.
A ridicat mâna și mi-a atins degetele.
— Te uiți în oglindă dimineața?
Am zâmbit fără să vreau.
— Uneori.
— Uită-te mai bine.
Sorin se așezase din nou.
Pentru prima dată de când venise, nu mai avea nimic de spus.
Mama a rămas internată încă șase zile.
Sorin și Liliana au stat la Bacău două dintre ele.
Agentul nu a intrat niciodată în apartament.
În ziua externării, medicul ne-a explicat că mama putea reveni acasă, dar avea nevoie de supraveghere și ajutor o perioadă.
Eu eram deja pregătită.
Îmi făcusem în minte programul.
Dimineața treceam înainte de serviciu. La prânz găseam pe cineva. Seara mergeam din nou.
Mama m-a ascultat și a spus:
— Nu.
— Cum adică?
— Angajăm pe cineva câteva ore.
— Mamă, costă.
— Am pensie.
— Și eu sunt la zece minute.
— Tocmai. Ești la zece minute de șapte ani.
Nu m-am putut certa cu ea.
Am găsit o femeie din cartier care venea câteva ore pe zi. Eu mergeam seara și în weekend.
Pentru prima dată după ani întregi, au existat zile în care ieșeam de la serviciu și mergeam direct acasă.
La început mă simțeam vinovată.
O sunam pe mama.
— Ai mâncat?
— Da.
— Pastilele?
— Da, Corina.
— Sigur?
— Dacă mă mai întrebi o dată, nu le mai iau de ciudă.
Era din nou mama.
Nu doar bolnava de care trebuia să am grijă.
Sorin a venit după două săptămâni.
Singur.
Mama îl pusese să cumpere câteva lucruri.
M-a sunat din apartament.
— Corina, unde sunt medicamentele?
— În dulapul din bucătărie.
— Care dulap?
M-am oprit în mijlocul străzii.
Șapte ani.
De șapte ani mama lua tratament aproape zilnic, iar fratele meu nu știa unde își ținea cutia cu pastile.
— Cel de lângă frigider. Raftul de jos.
— A, da. Le-am găsit.
N-am spus nimic.
Nici nu mai era nevoie.
La început venea de la Cluj pentru că mama îl chema.
O dată la două săptămâni, apoi când putea.
Uneori aducea cumpărăturile. Alteori o ducea la control.
Într-o sâmbătă am intrat în apartament și i-am găsit în bucătărie certându-se.
— Sarmalele se încălzesc la foc mic, îi spunea mama.
— Se încălzesc foarte bine și în cuptor.
— La Cluj poate.
M-am rezemat de ușă și am început să râd.
Mama m-a văzut.
— Spune-i și tu.
— Nu mă bag.
Sorin s-a uitat la mine.
— Lașă.
A fost prima dată după multă vreme când am râs toți trei.
Nu însemna că uitasem spitalul.
Nici mama nu uitase.
Firma lui Sorin a continuat să meargă prost.
Și-a vândut mașina, a renunțat la biroul scump și a redus afacerea cât a putut.
Mama nu i-a dat apartamentul.
Nici nu i-a mai dat bani.
Dar când venea la Bacău, îi punea mâncare în farfurie și îl întreba dacă a dormit.
Era tot fiul ei.
Doar că, pentru prima dată după mulți ani, Sorin începuse să se poarte și el ca fiul ei.
Mama a mai trăit patru ani.
Patru ani în apartamentul pe care fratele meu fusese gata să-l fotografieze pentru vânzare în timp ce ea încă era într-un pat de spital.
În ultima perioadă a avut nevoie de mai mult ajutor.
De data aceea n-am mai fost singură.
După ce a murit, eu și Sorin am intrat împreună în apartament.
Niciunul nu s-a grăbit să vorbească despre vânzare.
Am început cu lucrurile mici.
Hainele.
Cărțile.
Medicamentele rămase.
Cănile pe care mama nu ne lăsa niciodată să le aruncăm, deși două aveau toartele lipite.
La un moment dat, Sorin a deschis sertarul din hol.
Înăuntru era cheia de rezervă pe care mama o ținuse ani întregi pentru el.
A luat-o în palmă.
— Mai ții minte spitalul?
— Da.
— Am venit să-i iau cheia.
N-am răspuns.
Sorin s-a uitat la bucata aceea de metal.
— N-o meritam atunci.
— Nu.
A dat din cap.
Nu s-a supărat.
Am continuat să împăturesc un pulover al mamei.
După câteva clipe, am spus:
— Dar ai mai avut patru ani.
Sorin a pus cheia înapoi în sertar.
Apartamentul l-am vândut câteva luni mai târziu și am împărțit totul așa cum lăsase mama în acte.
N-am cerut mai mult pentru cei șapte ani.
Nici Sorin n-a mai vorbit vreodată despre ce i s-ar fi cuvenit.
Pentru mine, lucrul cel mai important se întâmplase înainte să moară mama.
În ultimii ei patru ani, când suna telefonul și spunea că are nevoie de ceva, nu mai exista un singur copil pe care îl putea suna.