Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andreea n-a răspuns.
Nici nu trebuia. Felul în care se uita la masă îmi spusese deja tot.
— Andreea, te-am întrebat dacă știai.
— Da, mamă.
Paul s-a ridicat.
— Doamna Elena, cred că lucrurile par mai grave decât sunt.
Am dus telefonul din nou la ureche.
— Domnule, vă rog să anulați vizionarea de mâine. Și orice altă vizionare. Casa este a mea și nu am dat nimănui acordul să o închirieze.
Bărbatul și-a cerut scuze. Mi-a spus că înțelesese că Paul vorbea în numele meu.
Am închis.
— Am vorbit doar cu el, spuse Paul. Nu s-a semnat nimic.
— Pentru că nu puteai semna.
— Exact. Deci nu s-a întâmplat nimic.
M-am uitat la el.
— Ai spus unui străin că m-am mutat definitiv din casa mea.
Paul a deschis gura, dar Andreea îl opri.
— Lasă, Paul.
Apoi s-a uitat la mine.
— Mamă, eu chiar am nevoie de ajutor.
— Știu.
— Nu pot să pierd proiectul ăsta. Bona a plecat aproape fără să ne anunțe, Paul nu poate lipsi, eu…
— Și de asta m-ai sunat.
— Da.
— Până aici am înțeles.
Am arătat spre foile de pe masă.
— Dar asta când ai făcut-o?
— Aseară.
— Camera?
N-a răspuns imediat.
— Săptămâna trecută.
— Iar agentul?
Paul interveni:
— A fost ideea mea.
M-am întors spre fiica mea.
— Nu pe el îl întreb.
Andreea își freca degetele, exact cum făcea când era mică și știa că greșise.
— Am vorbit amândoi despre asta.
M-am așezat.
Dintr-odată nu mai eram furioasă. Eram doar obosită.
— Deci înainte să mă suni, voi hotărâserăți deja.
— Nu hotărâserăm.
— Mi-ați mutat lucrurile. Ați făcut programul. Ați vorbit cu un agent.
Andreea tăcea.
— Tu ce credeai că o să fac eu după două săptămâni?
— Speram să vezi că e bine aici.
— Pentru cine?
A ridicat ochii.
N-a știut ce să spună.
Paul trase foile spre el.
— Haideți să fim practici. Casa din Târgoviște stă goală cât sunteți aici. Din chirie se pot acoperi o parte dintre cheltuielile cu Ilinca și…
— Casa mea nu stă goală.
— Mă refeream dacă vă mutați.
— Eu locuiesc acolo.
— Sigur, dar acum că sunteți la pensie…
— Paul.
Am spus doar atât.
A tăcut.
M-am uitat la Andreea.
— Dacă mă sunai și-mi spuneai “Mamă, sunt disperată, poți să stai două săptămâni cu Ilinca?”, veneam.
— Știu.
— Dacă după două săptămâni mă rugai să mai stau una, poate rămâneam.
Andreea avea ochii umezi.
— Știu.
— Dacă aveai nevoie de bani pentru un program după școală, puteai să-mi spui și discutam.
Mi-am privit fiica.
— Dar voi n-ați cerut nimic. Ați hotărât.
În clipa aceea s-au auzit pași pe scară.
Ilinca a apărut în ușa livingului.
— Bunico, vii să-mi citești?
Mi-am șters repede colțul ochiului.
— Vin.
Am urcat cu ea.
În seara aceea i-am citit aceeași poveste de două ori, pentru că prima dată nu fusesem atentă la niciun cuvânt.
Când Ilinca a adormit, m-am întors jos.
Paul nu mai era în living.
Andreea strângea paharele de pe masă.
— Mamă…
— Rămân cele două săptămâni.
S-a întors brusc.
— Serios?
— Cu Ilinca. Așa cum am promis.
Pe fața ei a apărut pentru o clipă ușurarea.
— Mulțumesc.
— Dar nu după programul ăsta.
Am luat foile și i le-am întins.
— Nu fac curățenia casei, nu vă spăl rufele și nu sunt disponibilă de dimineața până noaptea ca voi să vă continuați viața exact ca înainte.
— Bine.
— Și dorm în camera de oaspeți.
— Paul lucrează acolo.
— Atunci două săptămâni poate lucra în altă parte. Camera de lângă mașina de spălat nu este locul pe care mi l-ați pregătit când eram musafir aici.
Andreea a dat încet din cap.
A doua zi, monitoarele lui Paul au coborât în living.
N-a fost încântat.
Nici eu nu venisem să-l încânt.
Cele două săptămâni au trecut mai greu decât mă așteptasem.
O duceam pe Ilinca la școală, o luam, îi dădeam să mănânce și stăteam cu ea până veneau părinții.
Dar când găseam dimineața vasele lor în chiuvetă, rămâneau acolo.
Când coșul cu rufe se umplea, nu era problema mea.
Într-o seară, Paul a intrat și a întrebat:
— N-avem nimic de mâncare?
I-am arătat frigiderul.
— Aveți destule.
— Adică nu s-a gătit?
— Eu și Ilinca am mâncat.
S-a uitat la mine câteva secunde.
Apoi și-a făcut două ouă.
În a zecea zi, Andreea a venit mai devreme.
M-a găsit pe covor cu Ilinca, construind un castel din piese.
— Mamă, pot să vorbesc puțin cu tine?
Am ieșit pe terasă.
— Am găsit un program pentru după școală, spuse ea. Trei zile pe săptămână.
— Foarte bine.
— Costă mai mult decât speram.
— Se întâmplă.
A zâmbit amar.
— Paul a renunțat la abonamentul lui de la sală. Eu am redus niște cheltuieli. Și două zile o să lucrez de acasă.
N-am spus “Ți-am zis eu”.
Deși, recunosc, mi-a trecut prin minte.
În ultima dimineață, Ilinca mi-a pus o felicitare desenată în geantă și m-a întrebat când mă întorc.
— Vineri, dacă mă mai vrei.
— Te vreau mereu.
Am sărutat-o.
Andreea m-a dus la autogară.
În mașină am vorbit puțin.
Chiar înainte să cobor, m-a prins de mână.
— Mamă, îmi pare rău.
Am rămas cu mâna pe clanță.
— Pentru agent?
— Pentru tot.
A respirat adânc.
— Cred că în mintea mea te mutasem deja înainte să te întreb.
M-am uitat la ea.
— Da.
— Și eram convinsă că o să accepți.
— Știu.
— De ce?
Am zâmbit trist.
— Pentru că aproape întotdeauna am acceptat.
Am coborât.
Nu ne-am îmbrățișat ca în filme și nici nu s-a reparat totul în dimineața aceea.
O vreme, între noi a rămas ceva.
Nu o ceartă.
Mai degrabă grija de a nu călca din nou în același loc.
Andreea a început să mă întrebe.
“Poți s-o iei pe Ilinca vineri?”
“Vrei să rămâi peste noapte?”
“Te-ar deranja dacă…”
Lucruri mici.
Dar după ce cineva a hotărât în locul tău unde vei locui, lucrurile mici nu mai par chiar atât de mici.
Câteva luni mai târziu, Andreea a venit singură la Târgoviște.
Am găsit-o în curte privind casa.
— Ce faci?
— Nimic.
Am intrat.
Pe tocul ușii de la bucătărie mai erau semnele făcute cu creionul când era copil. La unul scria “Andreea, 10 ani”.
Le-a atins cu degetele.
— Uitasem de astea.
— Eu nu.
S-a plimbat prin camere fără grabă.
În dormitor încă aveam fotografia ei de la absolvire. În bucătărie era cana mea ciobită pe care refuzam s-o arunc. În curte, trandafirii pe care îi plantase tatăl ei.
Andreea s-a oprit la fereastră.
— Pentru mine devenise “casa din Târgoviște”.
Am așteptat.
— Ca și cum era ceva gol, care putea produce niște bani.
S-a întors spre mine.
— Dar tu erai încă aici.
— Eu sunt încă aici.
A dat din cap.
Atunci am simțit că înțelesese.
Nu contractul fusese lucrul care mă duruse cel mai mult.
Nici camera mică.
Nici măcar telefonul agentului.
Ci faptul că propria mea fiică își făcuse planul pentru viața mea fără să se gândească o clipă că eu aveam deja una.
După aceea, lucrurile s-au așezat.
Ilinca a rămas în programul de după școală. Paul și-a schimbat și el câteva zile din program. Eu veneam uneori la București, iar alteori Ilinca venea la mine.
Într-o vineri, Andreea a adus-o la Târgoviște pentru weekend.
Ilinca a sărit din mașină cu ghiozdănelul în spate.
— Bunico, dorm la tine două nopți?
— Două.
— Și dacă vreau trei?
— Negociem.
Andreea, care tocmai scotea o sacoșă din portbagaj, s-a oprit.
M-a privit și a zâmbit.
— Așa trebuia să fac și eu.
— Ce?
— Să întreb.
Am luat ghiozdănelul Ilincăi.
— Da.
Am închis poarta după noi.
— Atât trebuia.