Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Adriana și-a coborât privirea spre brățară.
A atins-o cu două degete, apoi s-a uitat la Mircea.
— Elena, eu nu știam de banii ăștia.
— Te cred.
Mircea ridică imediat capul spre mine, poate surprins că tocmai pe ea o credeam.
— Dar despre mine ce știai? am întrebat.
Adriana a ezitat.
— Că sunteți despărțiți. Că locuiți încă împreună până rezolvați apartamentul.
Am simțit un gust amar.
Apartamentul nostru.
Cel pentru care plătiserăm rate douăzeci și cinci de ani devenise, în povestea lui Mircea, ultima formalitate dintre doi oameni care nu mai aveau nimic unul cu altul.
— Și brățara?
Adriana și-a privit din nou mâna.
— Mi-a spus că a fost a mamei lui.
A desfăcut încuietoarea.
Mircea făcu un pas spre ea.
— Adriana, nu trebuie să…
— Ba trebuie.
A pus brățara pe masă.
— M-ai făcut să port asta în fața soției tale?
Nu mai era furioasă. Părea mai degrabă rușinată.
Mircea încercă să-i spună ceva, dar ea își luase deja geanta.
Înainte să plece, s-a oprit lângă mine.
— Nu vă cer să mă credeți. Dar dacă aș fi știut că sunteți încă împreună…
— Nu tu ai fost căsătorită cu mine patruzeci și unu de ani.
A dat încet din cap.
Apoi a plecat.
Am rămas în mijlocul unor oameni care, cu zece minute înainte, veniseră să sărbătorească pensionarea unui coleg.
Acum nu știau unde să se uite.
M-am apropiat de masă și am luat brățara.
Era caldă încă de la mâna Adrianei.
Am pus-o în geanta mea.
Apoi am scos cutia cu ceasul pe care îl cumpărasem pentru Mircea și am așezat-o în fața lui.
— La mulți ani de pensie.
— Elena, te rog, nu pleca așa.
— Cum ai vrea să plec?
Nu mi-a răspuns.
— Vin și eu. Discutăm.
— Nu. Tu rămâi.
— Pentru ce?
M-am uitat în jur.
— Este petrecerea ta. Eu oricum nu eram pe listă.
Am plecat.
Pe drum spre casă n-am plâns.
Cred că eram prea uluită ca să pot plânge.
Când am intrat în apartament, primul lucru pe care l-am văzut au fost papucii lui Mircea lângă canapea.
În bucătărie erau două căni de dimineață. A mea și a lui.
Pe frigider rămăsese lista pe care scrisesem să cumpărăm detergent, pâine și pastilele lui pentru tensiune.
M-am uitat la toate lucrurile acelea și mi s-au părut dintr-odată străine.
Pentru mine, căsnicia noastră continuase în fiecare dimineață.
Pentru el, în altă parte, se terminase deja.
Sau cel puțin asta le spusese celorlalți.
Mircea a venit după aproape o oră.
A intrat încet.
— Elena?
Eram în bucătărie.
S-a așezat în fața mea.
— Îmi pare rău.
— De cât timp?
A tăcut.
— De cât timp, Mircea?
— Cu Adriana?
— Cu minciuna.
Și-a frecat palmele.
— Aproape un an.
Am dat din cap.
— Și de când sunt sora ta?
— N-am spus exact așa.
Am râs scurt.
— Atunci explică-mi cum au ajuns oamenii aceia să creadă că sunt sora ta.
Mircea se uită spre masă.
Mi-a spus că începuse aproape prostesc.
La o deplasare, cineva presupusese că el și cu mine eram despărțiți. Mircea nu corectase.
— De ce?
— Nu știu.
— Știi.
A tăcut.
— Adriana era acolo?
— Da.
Apoi o minciună ceruse alta.
Le spusese că mai locuim împreună pentru că apartamentul nu era încă împărțit. Când povestea despre mine și cineva întreba cine sunt, ajunsese să spună că sunt sora lui.
— Era mai simplu, murmură.
M-am uitat la el.
— Pentru cine?
Nu mi-a răspuns.
— Când veneai seara aici și mă întrebai ce mâncăm, eu ce eram?
Mircea și-a acoperit fața cu mâinile.
— Elena…
— Soție? Soră? Colegă de apartament?
— Soția mea.
— Acolo de ce nu eram?
N-a avut răspuns nici pentru asta.
După un timp, am întrebat:
— Cei nouă mii de lei?
A închis ochii.
— Am plătit o parte din croazieră.
— Pentru amândoi?
— Da.
Asta a fost.
Nu am țipat.
M-am ridicat, am mers în dormitor și i-am adus o pernă și o pătură.
Le-am pus pe canapea.
— În seara asta dormi aici.
— Elena, putem…
— Nu mai pot astăzi.
Pentru prima dată, Mircea a tăcut când i-am cerut.
A doua zi dimineață am mers la bancă.
Nu ca să-l pedepsesc.
Ci pentru că, după ce afli că omul de lângă tine poate lua bani din economiile comune pentru o vacanță despre care tu nu trebuie să știi, încrederea nu mai poate ține loc de regulă.
Am separat banii care erau ai mei și am lăsat un cont comun doar pentru cheltuielile apartamentului.
Mircea n-a protestat.
Croaziera nu a mai avut loc.
Adriana nu i-a mai răspuns.
Când mi-a spus asta, după câteva zile, am ridicat din umeri.
— Nu Adriana este problema mea.
A părut surprins.
— Tu ești.
Au urmat luni ciudate.
Locuiam în același apartament, dar nu mai eram soț și soție așa cum fuseserăm înainte.
Mircea dormea în camera mică unde ținea bicicleta, pe care până la urmă a mutat-o pe balcon.
Mâncam uneori împreună.
Alteori nu.
Copiii au aflat.
Fiul nostru mi-a spus imediat:
— Mamă, spune-i să plece.
— Din casa cui?
— Din casa voastră.
— Exact. A noastră. Și eu voi hotărî ce fac cu partea mea de viață.
Fiica noastră a plâns mai mult decât mine.
Eu încă nu puteam.
Mircea a pus cei 9.000 de lei înapoi.
Nu mi-a cerut să uit.
Și, poate pentru prima dată de când îl cunoșteam, a încetat să-mi explice de ce făcuse ceea ce făcuse.
A început să spună doar:
— Am greșit.
La început mă enerva și asta.
Mi se părea prea puțin.
Apoi am înțeles că nu exista o propoziție suficient de mare pentru patruzeci și unu de ani.
Într-o sâmbătă, la câteva luni după petrecere, prietena mea Magda m-a sunat.
— Plecăm două zile la Brașov. Vii?
Primul meu impuls a fost să spun nu.
Apoi m-am întrebat de ce.
Am pus două bluze într-o geantă și am plecat.
Mircea m-a văzut la ușă.
— Unde mergi?
— La Brașov.
— Cu cine?
M-am uitat la el.
— Cu Magda și Ioana.
A dat din cap.
— Distracție plăcută.
În mașină, după ce ieșisem din Galați, mi-am dat seama că era prima dată după foarte mulți ani când plecam undeva fără să-mi organizez călătoria în jurul lui.
Nu m-am simțit eliberată ca în filme.
M-am simțit puțin vinovată.
Apoi bine.
Apoi iar vinovată.
Și până la Brașov mi-a trecut.
După șase luni, Mircea m-a întrebat într-o seară:
— Crezi că mai avem vreo șansă?
Stăteam amândoi în bucătărie.
Aceeași bucătărie în care trăiserăm jumătate din viață.
— Nu știu.
A rămas nemișcat.
Probabil se așteptase la da sau la nu.
— Atât?
— Atât pot să-ți spun.
Și era adevărat.
Nu voiam să-l pedepsesc pentru tot restul vieții.
Dar nici nu voiam să confund faptul că încă îl iubeam cu obligația de a-l ierta.
A trecut un an de la petrecerea lui de pensionare.
În ziua aniversării noastre, Mircea m-a întrebat dacă vreau să ieșim la cină.
Nu rezervase nimic înainte să mă întrebe.
Am spus da.
Când m-am pregătit, am deschis cutia cu bijuterii.
Brățara mamei era acolo.
Nu o mai purtasem de la petrecere.
O luasem de câteva ori în mână și o pusesem la loc.
În seara aceea am scos-o.
Mircea a apărut în ușa dormitorului exact când încercam să-i închid clema.
A văzut-o.
N-a venit să mă ajute.
N-a spus că îi pare rău.
Spusese asta de destule ori.
Am reușit singură s-o închid.
Am ridicat mâna și am privit-o în oglindă.
Era din nou la locul ei.
— Ești gata? m-a întrebat Mircea.
M-am uitat la el.
După patruzeci și doi de ani, încă nu știam dacă urma să îmbătrânim împreună.
Și pentru prima dată nu mă mai speria faptul că nu știam.
Mi-am luat geanta.
— Pentru cină, da.
Și am ieșit pe ușă.