Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Învățătoarea a luat buchetul de lângă ghiozdan.
Nu a spus nimic câteva secunde.
L-a întors încet în mâini, a atins una dintre dalii și apoi a apropiat florile de față.
– Miroase a grădină, a spus.
Andrei nu știa dacă era bine sau rău.
Rareș se oprise din zâmbit.
– Mama ta le-a cules azi-dimineață?
– Da.
– Pe toate?
– Da. S-a trezit la șase.
Învățătoarea s-a uitat la panglica albă.
– Și le-a legat ea?
Andrei a dat din cap.
– A zis că le-a ales pe cele mai frumoase.
Doamna a rămas cu ochii la el.
– Atunci de ce să-mi fie rușine cu ele?
Andrei a ridicat din umeri.
– Pentru că nu sunt cumpărate.
Învățătoarea s-a îndreptat și s-a uitat spre clasă.
Nu părea furioasă. Tocmai asta i-a făcut pe copii să tacă.
– Cine a spus că mie îmi plac numai florile de la florărie?
N-a răspuns nimeni.
Rareș își studia penarul.
– Eu am zis, a recunoscut el până la urmă.
– De unde știai?
Băiatul a ridicat din umeri.
– Nu știam.
– Am înțeles.
Atât.
Fără ceartă. Fără să-l ridice în picioare și fără să-i țină o predică.
Învățătoarea s-a întors spre Andrei.
– Îmi dai voie să le păstrez?
Băiatul s-a uitat nedumerit la ea.
– Păi… pentru dumneavoastră sunt.
– Atunci mulțumesc.
S-a dus la catedră.
Era deja atât de plină de flori încât abia mai avea loc pentru catalog. A mutat două cutii elegante și un buchet uriaș de trandafiri, apoi a căutat ceva în dulap.
A scos un borcan mare de sticlă.
– Doamna, aveți vaze acolo, a spus o fetiță.
– Știu.
A umplut borcanul cu apă și a desfăcut puțin panglica albă ca să lase tulpinile mai libere.
Crăițele și margaretele s-au răsfirat imediat.
– Așa. Acum arată cum trebuie.
A pus borcanul pe colțul catedrei, lângă fereastră.
Andrei îl vedea perfect din bancă.
Dalia cea mare era chiar în față.
Aceea pe care mama o găsise lângă gard.
În pauză, copiii s-au strâns din nou în jurul catedrei.
Nu pentru trandafiri.
O fetiță a arătat spre florile lui.
– Astea mov cum se cheamă?
Andrei știa.
– Cârciumărese.
– Ce nume ciudat.
– Mama are multe.
Rareș venise și el, dar stătea puțin mai în spate.
– Și alea portocalii?
– Crăițe.
– Cresc singure?
– Nu. Trebuie udate.
Rareș s-a uitat la el.
– Aveți multe flori acasă?
– Destule.
Pentru prima dată în dimineața aceea, Andrei n-a mai încercat să ascundă de unde veneau.
La sfârșitul orelor, când copiii își puneau caietele în ghiozdane, învățătoarea l-a chemat.
– Andrei, stai puțin.
S-a apropiat de catedră.
– Mama ta vine să te ia?
– Nu. E la serviciu. Merg singur până acasă.
– Atunci să-i transmiți ceva din partea mea.
Andrei a așteptat.
Doamna a privit spre borcanul de la fereastră.
– Spune-i că mi-au plăcut foarte mult. Și că am observat câtă muncă a fost acolo.
Băiatul s-a uitat la flori.
– Ce muncă?
– Tu crezi că florile astea au apărut singure azi-dimineață?
Andrei n-a răspuns.
– Cineva le-a plantat. Cineva le-a udat toată vara. Azi cineva s-a trezit devreme, le-a ales, le-a tăiat și le-a legat pentru mine. Să-i spui că am observat.
Andrei a simțit un nod în gât.
Se gândise toată dimineața la cât costaseră florile celorlalți.
Nu se gândise nicio secundă la cât timp costaseră ale lui.
A ieșit din clasă cu ghiozdanul în spate.
Pe hol l-a ajuns Rareș.
– Băi, Andrei.
S-a întors.
Rareș părea că vrea să spună ceva, dar nu-i venea.
– Ce?
– Nimic.
A făcut doi pași, apoi s-a răzgândit.
– Au fost mișto până la urmă florile.
Andrei l-a privit.
– Erau și înainte.
Rareș a dat din cap.
– Da.
Și au plecat fiecare în direcția lui.
Când Andrei a ajuns acasă, poarta era descuiată.
Mama lui venise de la serviciu înaintea lui și întindea niște rufe în curte. Încă purta tricoul de lucru, iar părul îi era prins neglijent la spate.
Când l-a văzut, primul lucru pe care l-a făcut a fost să se uite la mâinile lui.
Buchetul nu mai era acolo.
A zâmbit.
– Ei?
– Ce?
– I-ai dat florile?
– Da.
– Și?
Andrei și-a lăsat ghiozdanul lângă trepte.
Voia să-i spună doar că da, îi plăcuseră.
Dar s-a uitat spre grădină.
A văzut locul gol de unde mama tăiase dalia. Crăițele pe care le udase toată vara. Cârciumăresele mov crescute lângă gard.
Apoi s-a uitat la ea.
– Doamna a zis să-ți spun că a observat.
Mama s-a oprit cu un tricou în mâini.
– Ce să observe?
– Că le-ai plantat. Că le-ai udat. Că te-ai trezit devreme să le alegi.
Femeia n-a mai întins tricoul.
– A zis toate astea?
– Da.
Mama a zâmbit și s-a întors spre sârmă.
– Atunci mă bucur că i-au plăcut.
Andrei a rămas pe loc.
– Mamă?
– Da?
– Copiii au râs de ele.
Mâinile ei s-au oprit din nou.
– De ce?
– Pentru că erau din grădină.
Mama s-a întors spre el.
Andrei și-a băgat mâinile în buzunare.
– Și mie mi-a fost rușine. Nu voiam să i le mai dau.
Femeia nu l-a certat.
Nu i-a spus că trebuia să știe mai bine.
Doar s-a uitat o clipă spre grădină.
– Și până la urmă?
– Până la urmă i le-am dat.
– Bine.
– La anul îi mai ducem?
Mama a râs.
– Dacă mai am ce să tai după buchetul de azi.
Andrei s-a dus spre straturile de flori.
A privit câteva secunde printre dalii, apoi a arătat spre un colț.
– Uite. Acolo mai sunt două.
– Pe alea să mi le lași mie.
– De ce?
Mama a desprins ultimul cârlig de rufe din gură și a zâmbit.
– Că nu toate florile din grădina asta sunt pentru doamna.
Andrei a râs.
În seara aceea, cele două dalii au rămas în curte.
Iar a doua zi dimineață, pe catedra clasei, florile puțin strâmbe ale mamei lui erau încă acolo.