Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
– Ce ai decis? a întrebat Vlad.
Am tras un scaun și m-am așezat.
– În primul rând, că nu-mi vând casa.
– Asta știam deja.
– Nu. Tu știai că am spus nu. Se pare că n-ai înțeles ce înseamnă.
Adriana a scos din mapă câteva foi.
Nu îi dădusem apartamentul surorii mele și nici nu făcusem vreun gest spectaculos ca să-l pedepsesc pe Vlad. În urmă cu două săptămâni îi cerusem doar Adrianei să mă ajute să aflu ce opțiuni aveam ca să nu ajung vreodată în situația în care altcineva să poată decide unde locuiesc.
Vlad a răsfoit prima pagină.
– Contract de întreținere?
– Este un proiect, a spus Adriana. Nu e semnat.
El s-a uitat la mine.
– Cu cine?
– Cu nimeni, deocamdată.
– Atunci de ce l-ai făcut?
– Pentru că tu mi-ai amintit că trebuie să mă gândesc ce se întâmplă cu mine peste zece sau cincisprezece ani.
S-a lăsat pe spătar.
– Eu încercam să te ajut.
Adriana a râs scurt.
– Aducând cumpărători fără acordul ei?
– N-am vândut nimic!
– Pentru că nu puteai, a spus ea. Nu pentru că n-ai vrut.
Vlad s-a ridicat.
– Bine. Am greșit cu vizionarea. Dar hai să nu transformăm asta într-o tragedie.
Asta m-a enervat.
Nu propunerea cu casa. Nici măcar anunțul.
Faptul că, după toate, tot el hotăra cât de grav avea voie să mi se pară.
– Stai jos, Vlad.
S-a uitat surprins la mine.
– Te rog.
S-a așezat.
– Când ai avut nevoie de avans pentru apartament, ți-am dat 18.000 de euro din banii rămași după ce am vândut terenul bunicilor.
– Știu.
– Când s-au născut copiii, am stat cu ei. Când Corina s-a întors la serviciu, trei ani i-am luat de la grădiniță și de la școală. N-am ținut socoteala. Erai copilul meu.
– Și eu îți sunt recunoscător.
– Nu cred că ești nerecunoscător. Cred că te-ai obișnuit.
N-a răspuns.
– Te-ai obișnuit ca, atunci când ai o problemă, să te uiți la ce mai am eu și să vezi o soluție.
A vrut să spună ceva, dar s-a oprit.
– Casa din Tunari cât costă?
– Două sute șaizeci de mii.
– Și cât vă lipsește?
– Aproape șaptezeci.
Am dat din cap.
Pentru prima dată îmi spunea suma exactă.
– Deci eu trebuia să plec din casa mea ca voi să puteți cumpăra o casă pe care momentan nu v-o permiteți.
– Spus așa, sună urât.
– Cum vrei să-l spun ca să sune frumos?
N-a avut răspuns.
Adriana a strâns foile.
– Eu plec, a spus. Restul trebuie să-l discutați voi.
După ce a ieșit, Vlad a rămas la masă.
Furia îi dispăruse.
– Corina crede că nu vreau suficient de mult casa dacă nu găsesc o soluție, a spus după un timp.
Acolo a apărut, în sfârșit, adevărul.
Nu exista un plan secret. Nu exista vreo conspirație împotriva mea.
Era mai banal și, într-un fel, mai trist.
Fiul meu voia să demonstreze că poate oferi familiei lui ceea ce își dorea. Iar pentru că eu îl ajutasem de fiecare dată când îi fusese greu, ajunsese să considere ajutorul meu o resursă permanentă.
– Și tu ce crezi? l-am întrebat.
A privit în jurul sufrageriei.
– Că m-am purtat ca și cum apartamentul ăsta era deja al meu.
– Da.
– Îmi pare rău.
Nu l-am îmbrățișat. Nu i-am spus că nu-i nimic.
Pentru că era ceva.
– Mâine suni agentul și îi spui clar că apartamentul nu este și nu va fi de vânzare.
– Îl sun în seara asta.
– Și anunțul?
– Îl șterg.
A scos telefonul.
– Nu acum. Când ajungi acasă. Acum vreau să terminăm discuția.
A lăsat telefonul jos.
Am vorbit aproape două ore.
Despre bani. Despre copii. Despre casa lor. Despre mine.
I-am spus că voi continua să-mi ajut nepoții când vreau și cât pot. Dar nu voi mai plăti pentru deciziile financiare ale lui și ale Corinei.
Și i-am mai spus ceva.
– Apartamentul nu mai este planul tău de rezervă.
A dat din cap.
Casa din Tunari n-au cumpărat-o.
Au rămas în apartamentul lor încă aproape un an și jumătate, au strâns bani și, până la urmă, au cumpărat o casă mai mică în Otopeni.
Corina a fost rece cu mine câteva luni.
Nu ne-am certat. Nici nu ne-am prefăcut că nu se întâmplase nimic.
Cu Vlad a durat mai puțin să ne apropiem din nou, dar mai mult până să simt că înțelesese cu adevărat.
Momentul a venit într-o duminică.
Venise cu copiii la mine și, înainte să plece, a observat că ușa de la balcon nu se mai închidea bine.
– Trebuie schimbată, mamă. Mă ocup eu.
– Cât costă?
– Nu știu încă.
– Îți dau banii când afli.
S-a uitat la mine și a zâmbit.
– Nu. De data asta o plătesc eu.
Două săptămâni mai târziu a venit cu un meseriaș.
După ce au terminat, am ieșit pe balcon să văd lucrarea.
Vlad strângea niște bucăți de carton rămase pe jos.
– E bine?
Am încercat mânerul.
– Foarte bine.
Când a plecat, s-a oprit o clipă în hol, exact lângă locul unde fusese lipit anunțul de vizionare.
A trecut palma peste ușă și mi-a spus:
– Ai avut dreptate. E casa ta.
De data asta n-a mai adăugat “deocamdată”.