Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Vreau s-o rog pe mama ta să-mi arate unde scrie numele bărbatului în casa căruia tocmai mi-a spus să-mi știu locul.”
Vlad a rămas în dormitor.
Eu m-am întors în sufragerie cu actul în mână.
Râsetele s-au oprit abia când am ajuns lângă masă.
Mariana era în capătul ei, exact în locul în care se așezase de fiecare dată când venea la noi.
“Ce-ai pățit?” m-a întrebat. “De ce ai fața aia?”
Am pus actul lângă farfuria ei.
“Vreau să mă ajuți cu ceva.”
S-a uitat la hârtie.
“Cu ce?”
“Acum câteva minute mi-ai spus că într-o casă a unui bărbat femeia trebuie să-și știe locul.”
Loredana a lăsat furculița jos.
Florin s-a uitat spre Vlad, care tocmai ieșise din dormitor.
Mariana și-a îndreptat spatele.
“Ți-am dat un sfat. Nu trebuie să faci spectacol.”
“Nu fac. Am doar o întrebare.”
Am împins actul mai aproape de ea.
“Arată-mi unde este numele bărbatului.”
“Ce?”
“Pe act. Arată-mi numele lui Vlad.”
S-a uitat la document, apoi la fiul ei.
Vlad nu spunea nimic.
“Ce prostie mai e și asta?” a întrebat Mariana.
“Nicio prostie. Apartamentul ăsta l-am cumpărat la 29 de ani, cu trei ani înainte să mă căsătoresc cu Vlad.”
La masă s-a făcut liniște.
Florin nu mai râdea.
“Este pe numele meu”, am continuat. “A fost pe numele meu înainte să-l cunosc pe Vlad și este pe numele meu și astăzi.”
Mariana s-a uitat spre fiul ei.
“Vlad?”
El și-a trecut mâna peste ceafă.
“Mamă…”
“Tu mi-ai spus că este apartamentul vostru.”
“Este casa noastră. Locuiesc aici.”
“Nu asta te-a întrebat”, am spus.
Mariana s-a întors spre mine.
“Și ce dacă este pe numele tău? Sunteți căsătoriți.”
Am dat din cap.
“Acum cinci minute conta foarte mult pe numele cui credeai că este.”
A clipit.
“Era casa unui bărbat, îți amintești?”
Florin și-a coborât privirea.
Cineva de la masă a tușit.
Mariana s-a înroșit.
“Eu n-am spus-o în sensul ăla.”
“În ce sens ai spus că trebuie să-mi știu locul?”
“Nu mai răstălmăci.”
“Nu răstălmăcesc nimic.”
Vlad s-a apropiat.
“Ana, gata. Ai demonstrat ce aveai de demonstrat.”
M-am uitat la el.
“Tu știai.”
“Ce?”
“Știai că apartamentul este al meu.”
“Normal că știam.”
“Și de câte ori ai auzit-o pe mama ta spunând ‘casa băiatului meu’?”
A tăcut.
“De câte ori, Vlad?”
“Nu am stat să număr.”
“Și de câte ori ai corectat-o?”
Mariana a izbucnit:
“Dar ce vrei, să spună oamenilor că stă în casa nevestei?”
Am întors capul spre ea.
“De ce? E rușinos?”
“Nu am spus asta.”
“Atunci de ce trebuia ascuns?”
Vlad s-a enervat.
“Nu am ascuns nimic!”
“Atunci spune-i.”
“Ce să-i spun?”
“Că locuiești într-un apartament pe care l-am cumpărat înainte să te cunosc.”
“Știe acum!”
“Perfect.”
Am luat actul de pe masă.
“Atunci am rezolvat prima problemă.”
Mariana a râs scurt.
“Prima?”
“Da.”
M-am uitat în jurul mesei.
“A doua este că paisprezece oameni au venit astăzi în casa asta fără ca eu să fiu întrebată.”
Unul dintre veri a început:
“Noi n-am știut…”
“Știu. Nu vouă vă reproșez.”
M-am întors spre Mariana.
“Tu ai organizat masa?”
“Da, pentru familie.”
“Fără să mă întrebi.”
“Vlad a fost de acord.”
“Eu nu sunt Vlad.”
“Ana…”
“Și de la șapte și patruzeci m-ai pus să mut mobilă, să gătesc, să servesc, să strâng după voi, în timp ce am grijă și de Daria.”
Mariana și-a încrucișat brațele.
“Vai de mine, parcă ai muncit pe șantier.”
Florin a zâmbit din nou.
“Exact. Hai că am făcut și noi destule.”
M-am uitat la el.
“Tu erai cel care mă întreba dacă fac ceva în casa asta.”
Zâmbetul i-a dispărut.
“Glumeam.”
“Și eu am râs?”
N-a răspuns.
“Vlad a râs”, am spus.
M-am întors spre soțul meu.
“Tu ai râs.”
“A fost o glumă proastă.”
“Și ‘atât poate și ea’ tot glumă?”
Vlad a tras aer în piept.
“Da. Proastă. Bine? Îmi pare rău.”
“Nu acum.”
“Atunci când?”
“Când o să înțelegi pentru ce îți pare rău.”
Mariana s-a ridicat.
“Eu nu stau aici să-mi umilească nora băiatul în fața familiei.”
Am privit-o.
Mi-a luat o secundă să procesez.
“Eu îl umilesc pe el?”
“Îi fluturi actul casei în față.”
“Nu lui i l-am pus în față.”
Mariana și-a luat geanta.
“Loredana, hai.”
“Stai”, am spus.
S-a întors.
“Nu trebuie să pleci doar tu.”
Am privit masa.
“Petrecerea s-a terminat.”
Au început vocile.
“Ana…”
“Serios?”
“Dar abia am mâncat…”
Am ridicat mâna.
“Nu vă dau afară pentru că ați venit. Știu că majoritatea ați crezut că sunteți invitați. Dar eu am un copil obosit, sunt trează de la șapte și ceva după o noapte aproape nedormită și nu mai servesc pe nimeni în casa mea.”
Mariana s-a uitat la Vlad.
“Spune ceva.”
El a rămas nemișcat.
“Vlad!”
“Ce vrei să spun?”
“Că nu poate să dea familia ta afară.”
M-am uitat la el.
Și am așteptat.
Vlad a privit masa.
Apoi pe mine.
“Ana, poate terminăm masa și după discutăm noi.”
Am simțit că exact acolo se hotăra totul.
“Nu.”
“Ana…”
“Nu mai terminăm nimic. Eu am terminat.”
Mariana și-a pus geanta pe umăr.
“Vlad, hai.”
El s-a întors spre ea.
“Unde?”
“La mine. Dacă aici ești musafir.”
Vlad s-a uitat la mine.
Aștepta ceva.
Poate să-i spun să rămână.
Poate să cedez.
N-am spus nimic.
“Serios?” m-a întrebat.
“Tu hotărăști.”
“Adică mă dai și pe mine afară?”
“Nu. Mama ta ți-a spus să pleci cu ea. Eu vreau să văd dacă tot ea hotărăște ce faci.”
A fost cea mai lungă tăcere din ziua aceea.
Vlad și-a luat geaca.
Și a plecat cu mama lui.
A durut mai mult decât mă așteptam.
Nu pentru că voiam să-l opresc.
Ci pentru că, atunci când a trebuit să aleagă între a rămâne să vorbească cu soția lui și a urma ordinul mamei, nici măcar nu avusese nevoie de mult timp.
După ce au plecat ultimii musafiri, am închis ușa.
Sufrageria arăta ca după o petrecere pe care n-o dorisem.
Farfurii.
Pahare.
Scaune mutate.
Mâncare rămasă.
N-am strâns nimic.
Am luat-o pe Daria, am intrat în dormitor și am dormit cu ea aproape două ore.
Când m-am trezit, aveam șaptesprezece apeluri pierdute.
Nouă de la Vlad.
Opt de la Mariana.
Și mesaje.
Mariana:
“Felicitări. Ai reușit să-ți dai soțul afară din propria casă.”
Apoi:
“Să vedem cât durează până îți dai seama că o familie nu se ține cu acte.”
N-am răspuns.
Vlad:
“Trebuie să vorbim.”
“Nu trebuia să plec.”
“Mama este foarte nervoasă.”
Ultimul m-a făcut să mă uit câteva secunde la telefon.
Mama este foarte nervoasă.
Nu:
“Tu ești bine?”
Nu:
“Îmi pare rău.”
Nu:
“Cum este Daria?”
Mama era nervoasă.
I-am răspuns o singură propoziție:
“Vorbește cu ea atunci.”
Două zile n-a venit acasă.
În a treia seară a sunat la ușă.
Nu și-a folosit cheia.
Am deschis.
Vlad stătea pe hol cu un rucsac și cheia apartamentului în palmă.
“Pot să intru?”
M-am uitat la el.
“De ce mă întrebi?”
“Pentru că trebuia s-o fac de mult.”
L-am lăsat să intre.
S-a așezat în sufragerie.
Masa era din nou la locul ei.
“Am stat două zile la mama”, a spus.
“Știu.”
“Știi ce a făcut ieri?”
“Nu.”
“A invitat-o pe Loredana la masă.”
“Și?”
“Fără să mă întrebe.”
M-am uitat la el.
“Era casa ei.”
“Exact asta mi-a spus.”
Aproape că am râs.
Vlad și-a frecat palmele.
“Mi-a zis că dacă stau sub acoperișul ei, respect regulile ei.”
N-am spus nimic.
“Și atunci m-am auzit pe mine vorbind cu tine.”
“În sfârșit.”
“Ana, am greșit.”
“Da.”
“Nu doar sâmbătă.”
Asta m-a făcut să-l ascult.
“De ani de zile. Mama vine, mută, decide, critică, iar eu te rog pe tine să taci pentru că e mai ușor.”
“Pentru tine.”
“Da. Pentru mine.”
Era probabil prima dată când spunea asta fără “dar”.
“Și când Florin a râs de tine, am râs și eu ca să nu mă ia pe mine la mișto că sunt sub papuc.”
M-am uitat la el.
“A meritat?”
“Nu.”
“Daria o să crească.”
“Știu.”
“O să audă cum vorbește bunica ei cu mine. O să vadă cum vorbești tu cu mine. Și într-o zi o să creadă că așa arată o căsnicie.”
Vlad a dat din cap.
“Nu vreau asta.”
“Nici eu.”
A pus cheia pe masă.
“Nu vreau să intru aici doar pentru că am o cheie. Vreau să mă lași să mă întorc.”
“Nu este același lucru.”
“Știu.”
Nu l-am iertat în seara aceea.
Și nici nu s-a mutat pur și simplu înapoi ca și cum nimic nu se întâmplase.
I-am spus clar ce trebuia să se schimbe.
Mariana nu mai avea cheie.
Nimeni nu venea fără să ne întrebe pe amândoi.
Nicio petrecere nu se organiza în apartament fără acordul amândurora.
Iar dacă cineva mă insulta în propria casă, Vlad nu mai avea voie să numească asta “o glumă” doar ca să evite un conflict.
“Și mama?” m-a întrebat.
“Este mama ta.”
“Și?”
“Poți s-o iubești cât vrei. Dar nu mai conduce casa asta.”
A dat din cap.
Mariana n-a acceptat regulile.
Cel puțin nu la început.
Trei săptămâni mai târziu a venit la ușă într-o duminică dimineața.
A încercat cheia veche.
Nu a mers.
Noi schimbaserăm butucul.
A sunat.
Vlad s-a uitat la mine.
N-am spus nimic.
A răspuns la interfon.
“Da, mamă?”
“Deschide.”
“De ce n-ai sunat înainte?”
“Vlad, sunt mama ta.”
“Știu.”
“Atunci deschide.”
“Nu acum.”
Am întors capul spre el.
Mariana a tăcut câteva secunde.
“Te-a pus ea să spui asta?”
Vlad s-a uitat la mine.
Apoi a răspuns:
“Nu, mamă. Tocmai asta e problema. Ani de zile a trebuit să mă pună cineva să fac orice.”
A închis interfonul.
Câteva minute mai târziu am auzit ușa blocului.
Vlad s-a întors spre mine.
“Cred că n-o să-mi vorbească o săptămână.”
Am luat-o pe Daria din scaunul ei.
“Supraviețuiești.”
A zâmbit puțin.
“Probabil.”
În după-amiaza aceea am pus masa pentru trei.
Eu.
Vlad.
Și Daria în scaunul ei.
Nimeni n-a mutat-o la geam.
Nimeni n-a verificat cum tăiasem salata.
Și, înainte să se așeze, Vlad s-a uitat spre mine și a întrebat:
“E bine aici?”
M-am uitat la masă.
Apoi la el.
“Da. Aici e bine.”