Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ai spus că am două variante, Marius.
— Deschide ușa.
Elena puse mâna pe clanță.
— Am ales-o pe a treia.
— Ce înseamnă „a treia”? întrebă Marius.
— Înseamnă că eu nu plec nicăieri. Tu pleci.
Pentru câteva secunde nu răspunse.
Apoi bătu din nou.
— Elena, deschide ușa și hai să discutăm ca doi oameni normali.
— Asta încercam să fac azi-dimineață.
— Și acum ce faci? Mă încui pe dinafară?
Elena deschise ușa, dar rămase în prag.
Marius văzu imediat cutiile din hol.
Privirea i se schimbă.
— Ce sunt astea?
— Lucrurile de care ai nevoie în următoarele zile.
— Mi-ai împachetat hainele?
— O parte dintre ele.
Marius râse scurt, fără urmă de amuzament.
— Nu poți să mă dai afară din casa mea.
Exact aici Elena înțelese cât de puțin se gândise el la ultimatumul din acea dimineață.
— Apartamentul nu este al tău, Marius.
— Suntem căsătoriți de șaisprezece ani.
— Și apartamentul este al meu de nouăsprezece.
Fața lui se încordă.
— Am băgat bani aici.
— Știu.
— Am plătit renovări. Mobilă. Electrocasnice. Rate la mașină când tu ai rămas fără serviciu. Nu-mi spune acum că sunt un musafir.
— Nu ți-am spus că ești un musafir. Ți-am spus că nu mă poți trimite pe mine din locuința mea pentru că refuz să te iert că m-ai înșelat.
Marius privi spre Claudia.
— Tu ai băgat-o în asta?
— Nu, spuse Elena. Eu am sunat-o.
— Sigur. Pentru că de fiecare dată când avem o problemă, Claudia trebuie să știe.
Claudia făcu un pas înainte, dar Elena ridică mâna.
Nu avea nevoie ca altcineva să vorbească în locul ei.
Marius observă gestul și își coborî vocea.
— Bine. Claudia poate să plece și noi discutăm.
— Claudia rămâne.
— Elena, și eu rămân.
Acolo era conflictul pe care ea sperase, pentru câteva minute, că îl vor putea evita.
— Nu în seara asta.
— Ba da. Nu dispar din propria viață pentru că tu ai avut câteva ore să te consulți cu un avocat.
Elena încremeni.
— De unde știi că am vorbit cu un avocat?
— Te cunosc.
— Nu suficient, se pare.
Marius împinse una dintre cutii cu piciorul, fără s-o răstoarne.
— Am contribuit la casa asta ani întregi. Dacă tu crezi că un act vechi înseamnă că poți să mă scoți în stradă într-o după-amiază, te înșeli.
— Nu te scot în stradă. Ți-am pregătit lucrurile necesare și putem stabili civilizat ce urmează.
— Ce urmează decid și eu.
Tonul lui nu mai era rugător.
Elena recunoscu în el aceeași siguranță din bucătărie.
Doar că acum avea altă formă.
— Perfect. Atunci spune-mi ce vrei.
— Vreau să intru în casă.
— Nu.
— Și dacă refuz să plec?
Claudia se mișcă neliniștită.
Elena însă rămase în prag.
— Marius, nu transforma seara asta în ceva mai urât decât este deja.
— Eu?
Râse din nou.
— Tu mi-ai pus lucrurile în cutii în timp ce eram la serviciu.
— După ce tu mi-ai spus să-mi fac bagajele.
— Pentru că ai început să vorbești de parcă aventura mea ar fi sfârșitul lumii!
Elena simți cum i se strânge stomacul.
— Aventura ta?
— Da, aventura mea. Am greșit. Am spus-o. Ce mai vrei?
— Nimic.
— Atunci lasă-mă să intru.
— Nu.
Marius își strânse maxilarul.
— Foarte bine.
Scoase telefonul.
— Ce faci?
— O sun pe mama.
Elena aproape nu crezu ce auzise.
— Ai patruzeci și șapte de ani.
— Nu o sun să vină după mine. O sun pentru că vreau să audă și altcineva ce faci.
Înainte ca Elena să-l poată opri, Marius apelase deja.
— Mamă? Sunt la ușa apartamentului. Elena nu mă lasă să intru.
Pauză.
— Da. Pentru că a aflat de Ana.
Elena îl privi uluită.
Marius continuă:
— Nu, nu plec nicăieri. Am investit șaisprezece ani în casa asta și acum ea crede că mă poate arunca afară într-o zi.
În mai puțin de o oră, telefonul Elenei începu să sune.
Mai întâi soacra.
Apoi cumnata.
Apoi un văr al lui Marius.
Nu răspunse.
Dar mesajele apărură unul după altul.
„Elena, nu lua o decizie la nervi.”
„Marius a greșit, dar sunteți o familie.”
„Nu e normal să-l lași fără casă.”
Marius găsise pârghia lui.
Dacă nu o putea face să cedeze singur, avea să transforme despărțirea lor într-un proces public în propria familie.
În următoarele două zile, povestea spusă de el deveni tot mai convenabilă.
Nu mai era bărbatul care își înșelase soția și apoi îi ordonase să plece.
Era soțul care „făcuse o greșeală”, își ceruse iertare și fusese dat afară fără drept de apel după șaisprezece ani.
Elena nu răspunse public nimănui.
Vorbi cu avocatul și făcu exact ceea ce trebuia făcut legal. Marius își recuperă lucrurile în condițiile stabilite, dar refuză să accepte că despărțirea era reală.
Mai întâi veniră scuzele.
Apoi florile.
După ele, promisiunile.
— Am terminat cu Ana, îi spuse când acceptă în cele din urmă să se întâlnească cu el într-o cafenea din apropierea biroului ei. Nu mai vorbesc cu ea. Am cerut chiar să fiu mutat în alt departament.
Elena îl ascultă.
Marius părea obosit. Pentru prima dată de când îl cunoștea, nu mai avea aerul unui om care știa cum se va termina discuția.
— Îmi pare rău, Elena.
— Pentru ce?
Întrebarea îl surprinse.
— Pentru tot.
— Nu. Spune-mi.
— Pentru Ana.
— Și?
Marius tăcu.
Elena așteptă.
— Și pentru ce ți-am spus în dimineața aceea.
— De ce mi-ai spus-o?
— Eram nervos.
— Nu.
— Atunci ce vrei să auzi?
— Adevărul.
Marius își lăsă privirea în masă.
Tăcerea lui dură suficient cât Elena să înțeleagă că răspunsul exista.
— Credeai că nu voi pleca niciodată, spuse ea.
El ridică ochii.
— Nu asta…
— Ba exact asta. Credeai că pot să plâng, să țip, să te urăsc câteva zile, dar că până la urmă voi rămâne. De aceea ți-ai permis să-mi dai mie ultimatumul.
— Șaisprezece ani înseamnă ceva.
— Pentru mine au însemnat suficient cât să nu te înșel.
Marius își frecă fruntea.
— Ce trebuie să fac?
— Nu mai există ceva ce poți face ca să mă întorc.
— Deci ai venit aici doar ca să-mi spui că divorțezi?
— Am venit pentru că mi-ai cerut o discuție. Acum ai răspunsul.
Atunci apăru din nou partea din Marius pe care Elena o văzuse în seara cu cutiile.
— Și investițiile mele în apartament?
Elena îl privi.
— Se ocupă avocații de orice pretenție financiară pe care consideri că o ai.
— Deci asta sunt acum? O pretenție financiară?
— Nu. Ești soțul de care divorțez.
Cuvintele rămaseră între ei.
Marius se lăsă pe spătar.
— Chiar faci asta.
— Da.
Pentru prima dată, păru să înțeleagă.
Nu că Elena era furioasă.
Nu că avea nevoie de timp.
Ci că pierduse dreptul de a presupune că ea va rămâne indiferent ce face.
Divorțul nu fu simplu. Marius ridică problema banilor investiți în apartament, iar lucrurile fură rezolvate prin procedurile legale, nu prin promisiuni făcute la nervi. Elena acceptă consecințele financiare care îi reveneau, dar nu negocie căsnicia în schimbul lor.
Câteva luni mai târziu, divorțul deveni definitiv.
În ziua în care ieși cu actele încheiate, Marius o opri pentru ultima dată.
— Elena.
Ea se întoarse.
— Dacă în dimineața aceea nu ți-aș fi spus să pleci… ai fi încercat să mă ierți?
Era singura întrebare sinceră pe care i-o pusese de la început.
Elena nu-l minți.
— Poate.
Marius își coborî privirea.
— Atunci am distrus totul într-o singură propoziție.
— Nu. Ai distrus lucrurile când m-ai înșelat. Propoziția aceea doar m-a făcut să înțeleg cine credeai că sunt.
Nu se îmbrățișară.
Nu-și promiseră că vor rămâne prieteni.
Marius plecă singur, iar Elena se întoarse în apartamentul care fusese al ei înaintea căsniciei și care rămânea al ei după ea.
Relația lor se încheiase definitiv.
Nu pentru că Elena găsise o metodă spectaculoasă de a se răzbuna, ci pentru că, atunci când Marius îi spusese că are doar două variante, ea înțelesese în sfârșit că exista una pe care el nu o luase niciodată în calcul:
putea să aleagă singură.