Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Poți să te superi cât vrei. Eu nu las munca părinților mei unui copil străin.
Nu văzuse că Alex apăruse în ușa sufrageriei.
Dar eu l-am văzut.
Ținea mașinuța lui în mână.
Și auzise fiecare cuvânt.
Mariana s-a întors abia când a văzut că nu mă mai uitam la ea.
Alex stătea în ușă.
— Puiule… a început ea.
El a fugit în camera lui.
M-am dus după el.
Când am intrat, scosese de sub pat rucsacul cu care venise la noi cu un an înainte.
Punea înăuntru două tricouri.
— Alex, ce faci?
— Îmi strâng lucrurile.
M-am așezat pe podea.
— De ce?
A pus și mașinuța în rucsac.
— Ca să fiu gata când vine copilul adevărat.
M-am întors spre ușă.
Mihai era acolo.
Nu l-am văzut niciodată atât de furios.
A intrat, a scos hainele din rucsacul lui Alex și le-a pus înapoi în dulap.
Apoi a luat mașinuța și i-a pus-o băiatului în palmă.
— Îți amintești ce ai întrebat când am venit după tine?
Alex a dat încet din cap.
— Pentru totdeauna?
— Exact. Nu ți-am spus „până rămâne mama însărcinată”. Ți-am spus pentru totdeauna.
Mariana ne aștepta în sufragerie.
— N-am vrut să audă.
Mihai s-a uitat la ea.
— Problema nu este că a auzit. Problema este că tu crezi ceea ce ai spus.
— Mihai, sunt mama ta.
— Iar el este fiul meu.
Mariana și-a luat geanta.
Înainte să plece s-a întors spre el.
— Atunci casa și terenul nu vor mai fi ale tale.
Asta era pârghia ei.
Proprietatea valora mult pentru noi. Terenul era lipit de drumul principal și Mihai plănuise de ani întregi să-și facă acolo propriul atelier.
Mariana știa.
— Dacă vrei să tratezi un copil luat din centru exact ca pe copilul tău biologic, eu nu muncesc ca într-o zi bunurile părinților mei să ajungă la cine știe cine.
Mihai a rămas tăcut câteva secunde.
Apoi a deschis ușa.
— Atunci păstrează-le.
Mariana a încremenit.
— Renunți la tot pentru el?
— Nu renunț la nimic pentru el. Refuz să-mi vând unul dintre copii ca să primesc un teren.
A plecat fără să-și ia rămas-bun.
Conflictul nu s-a terminat acolo.
Mariana și-a sunat rudele. Două mătuși l-au sunat pe Mihai să-i spună că este nebun. Un unchi i-a explicat că „sentimentele sunt una, moștenirea este alta”.
Mihai le-a dat același răspuns tuturor:
— În familia mea nu există copil de categoria întâi și copil de categoria a doua.
Eu am făcut altceva.
Am mers împreună la un avocat din Pitești și ne-am pus actele în ordine, astfel încât Alex să fie protejat exact ca orice copil al nostru.
Nu pentru a-i demonstra ceva Marianei.
Ci pentru că după seara în care își împachetase hainele am înțeles că un copil care fusese deja abandonat o dată nu trebuie obligat să trăiască întrebându-se dacă poate fi abandonat din nou.
Mariana nu ne-a mai vizitat câteva luni.
Iar asta a avut un cost.
Mihai a pierdut terenul pe care trebuia să-și construiască atelierul. A continuat să lucreze pentru altcineva și a renunțat la planul pe care îl făcuse ani întregi.
Nu s-a răzgândit.
Sarcina mea a continuat, iar Alex a început încet să se liniștească.
Îmi aducea apă.
Își lipea urechea de burta mea.
Într-o seară, bebelușul a lovit exact când ținea palma acolo.
Alex a sărit.
— M-a lovit!
Mihai a râs.
— Începe bine relația voastră.
— Dacă e băiat, îl învăț să meargă pe bicicletă.
— Și dacă e fată?
Alex s-a gândit.
— Tot o învăț.
În aprilie am născut o fetiță.
Am numit-o Ana.
Când Mihai l-a adus pe Alex la maternitate, băiatul s-a oprit la câțiva pași de pat.
Eu o țineam pe Ana în brațe.
— Vino să-ți vezi sora.
— Pot?
Întrebarea aceea m-a durut aproape la fel de tare ca prima lui întrebare din centrul de plasament.
— Este sora ta, Alex. Nu trebuie să ceri voie.
S-a apropiat.
I-am arătat mâna micuță a Anei.
Alex și-a întins un deget, iar ea l-a strâns.
Pentru prima dată în acea zi, a zâmbit.
— Nu știe că sunt adoptat.
Mihai s-a uitat la mine.
M-am uitat la el.
Apoi la băiatul nostru.
— Nu, i-am spus. Știe doar că ești fratele ei.
Mariana a venit să vadă copilul abia după două săptămâni.
Nu i-am interzis.
Dar nici Mihai nu și-a retras condiția.
— Dacă intri în casa noastră, intri ca bunica amândurora. Dacă nu poți face asta, nu intri.
Mariana a privit mult timp spre Alex.
Nu s-a transformat brusc într-o altă persoană și nimeni n-a uitat ce spusese.
Dar a acceptat regula.
Terenul nu i l-a mai dat lui Mihai. L-a trecut ulterior pe numele unei nepoate.
Mihai și-a pierdut atelierul pe care îl visase.
Alex nu și-a pierdut familia.
În seara în care am venit cu Ana acasă, l-am găsit pe Alex în camera lui.
Ținea mașinuța cu roata lipsă.
— Mamă?
— Da?
— Mai știi ce mi-ai spus când ai venit după mine?
M-am așezat lângă el.
— Pentru totdeauna.
Alex a privit spre pătuțul surorii lui.
Apoi mi-a pus mașinuța în palmă, exact cum făcuse în ziua în care ne cunoscusem.
— Acum te cred.
Și pentru mine acolo s-a terminat întrebarea pe care o pusese tot satul.
Ana era al doilea nostru copil.
Alex fusese primul.