Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Călin a rămas lângă mine, așteptând.
— Ai înțeles ce ți-am spus? m-a întrebat.
— Da.
— Și?
— Tot nu plătesc.
Fața i s-a schimbat.
— După tot ce am spus în fața oamenilor?
— Tocmai de aceea.
— Mamă, mai sunt 31.000 de lei de achitat.
— Sunt factura voastră.
— Pentru botezul nepotului tău!
— Nu mai folosi copilul ca să-mi explici de ce trebuie să plătesc o petrecere pe care n-am organizat-o.
Andreea venise lângă noi.
— Putem să nu facem asta aici?
M-am uitat la ea.
— Spune-i lui. El a luat microfonul.
Călin și-a strâns buzele.
— Bine. Atunci vii cu mine la administrator și îi explici.
— N-am nimic să-i explic.
— Ba da. I-am spus că tu achiți diferența.
Am ridicat privirea spre el.
— I-ai spus și lui?
Nu mi-a răspuns.
Am mers totuși.
Administratorul ne aștepta într-o zonă retrasă a restaurantului. Când ne-a văzut, a deschis dosarul petrecerii.
— Mai avem diferența de achitat.
Călin arătă spre mine.
— Mama o plătește. A apărut doar o neînțelegere.
— Nu există nicio neînțelegere, am spus. Eu nu am contractat această petrecere și nu am promis că o achit.
Administratorul se uită la Călin.
— Contractul este într-adevăr pe numele dumneavoastră.
— Dar mama a promis că ne ajută.
— V-am ajutat cu 5.000 de lei.
— Mamă, termină!
— Nu. Tu termină.
Călin mă trase câțiva pași mai departe.
— Vrei să mă umilești în fața oamenilor?
— Tu ai spus în fața oamenilor ceva ce știai că nu este adevărat.
— Pentru că altfel nu voiai să ne ajuți!
— V-am dat 5.000 de lei.
— Și ai bani în cont.
Acolo era toată explicația lui.
Nu faptul că promisesem.
Faptul că aveam.
— Economiile mele nu sunt bugetul vostru pentru petreceri.
— Sunt fiul tău.
— Tocmai de aceea ar fi trebuit să mă întrebi, nu să hotărăști în locul meu.
Călin plecă de lângă mine și începu să discute cu administratorul.
În următoarea jumătate de oră a încercat să găsească banii.
A folosit aproape toată limita disponibilă pe cardul de credit. Pentru suma care mai lipsea, nașul copilului a acceptat să-l împrumute.
Petrecerea a continuat.
Dar Călin nu mi-a mai adresat niciun cuvânt.
Când am plecat, am vrut să-mi sărut nepotul.
Andreea îl ținea în brațe.
Călin s-a pus între noi.
— Lasă.
— Vreau doar să-mi iau rămas-bun.
— Ai făcut destul astăzi.
Am privit spre Andreea.
Nu m-a privit în ochi.
Am plecat fără să-mi ating nepotul.
A doua zi, Călin mi-a trimis un mesaj cu suma exactă:
31.000 de lei.
Sub ea scrisese:
„Asta ne datorezi.”
I-am răspuns o singură dată:
„Nu vă datorez nimic.”
După aceea, și-a pus amenințarea în practică.
În duminica următoare am sunat să întreb dacă pot trece să-l văd pe cel mic.
— Nu.
— Călin, nu amesteca băiatul în problema banilor.
— Tu ai ales banii.
— Nu. Eu am ales să nu plătesc o datorie făcută de tine.
— E același lucru.
Mi-a închis.
Au trecut săptămâni.
Nu mai primeam fotografii. Când sunam, nu răspundea. Andreea îmi trimitea uneori câte un răspuns scurt, apoi și ea a încetat.
Sora mea a venit într-o seară la mine.
— Dă-le măcar jumătate.
— De ce?
— Pentru pace. Ai bani.
Aceeași propoziție.
„Ai bani.”
De parcă simplul fapt că economisisem îmi lua dreptul de a decide ce fac cu economiile mele.
— Dacă plătesc acum, data viitoare ce se întâmplă?
Sora mea n-a răspuns.
După aproape patru luni, telefonul a sunat.
Era Andreea.
— Am nevoie de ajutor joi. Bona nu poate veni și eu trebuie să ajung la serviciu.
— Cu cel mic?
— Da.
Mi-am dorit să spun da înainte să termine propoziția.
Nu-mi văzusem nepotul de luni întregi.
— Îl aduci la mine?
Andreea ezită.
— Călin nu vrea.
— Atunci de ce m-ai sunat?
— Pentru că nu mai știu ce să fac cu el.
Am tăcut.
— Călin încă spune că trebuie să plătești măcar o parte din datorie, continuă ea.
— Iar tu?
Altă pauză.
— Eu vreau doar să pot merge la serviciu.
— Andreea, eu vreau să-mi văd nepotul. Dar nu accept să-l văd numai când aveți nevoie de mine și să dispară din viața mea când refuz să vă dau bani.
— Deci nu mă ajuți?
M-a durut întrebarea.
— Nu în condițiile astea.
În seara aceea, Călin m-a sunat pentru prima dată după multe săptămâni.
— Bravo, mamă. Acum o pedepsești și pe Andreea.
— Nu pedepsesc pe nimeni.
— Avea nevoie de tine.
— Și eu am nevoie de nepotul meu. Dar pentru tine sunt bunica lui doar când vă convine.
— Când plătești ce ai promis, putem discuta.
— Atunci nu avem ce discuta.
A închis.
Au mai trecut aproape două luni.
Într-o sâmbătă dimineață a sunat soneria.
Era Andreea.
Ținea băiețelul în brațe și avea o geantă cu lucrurile lui pe umăr.
Am rămas în prag.
— Călin știe că ești aici?
— Știe că nu mai sunt de acord cu el.
N-am spus nimic.
Andreea continuă:
— Ne certăm de săptămâni întregi. Datoria o plătim noi. Am înțeles asta. Dar nu mai accept să-l ținem pe copil departe de bunica lui pentru că tu n-ai plătit petrecerea.
— Și Călin?
— Nu vine.
— Mi-a cerut să plătesc?
Andreea clătină din cap.
— Încă este convins că ai greșit.
Asta mă durea, dar măcar era adevărul.
Nu exista nicio împăcare miraculoasă.
Fiul meu încă nu voia să mă vadă.
M-am dat la o parte din ușă.
Andreea a intrat și mi l-a pus pe nepot în brațe.
Călin a continuat să-și achite datoria pentru botez. Eu nu i-am dat niciun leu peste cei 5.000 pe care îi promisesem de la început.
Relația mea cu fiul meu a rămas ruptă.
Dar din ziua aceea, Andreea nu i-a mai permis să folosească băiatul ca să mă oblige să plătesc.
Iar eu mi-am putut ține din nou nepotul în brațe fără ca între noi să existe o factură de 31.000 de lei.